Tot mai multe programe de educare emoțională a copiilor se desfășoară la nivel national și international. Un termen care descrie această educație este cel de alfabetizare emoțională, care, așa cum îl arată denumirea, presupune a-i învăța copiilor “știința emoțiilor”. Studiile în neuroștiință arată încă de acum 30 de ani că succesul copiilor în viață depinde în mică măsură de rezultatele școlare, ci de felul în care copilul se percepe pe sine. Mai exact, depinde de cât de profundă e stima lui de sine.

Haideți să vedem mai întâi ce presupune această alfabetizare emoțională și cum putem noi, părinții să o integrăm în felul nostru de a crește copiii? Ea presupune abilitatea de a identifica, înțelege și răspunde într-un fel sănătos și conectant emoțiilor pe care le simțim în noi înșine și pe care le observăm la alții.

 

Emoțiile – pozitive sau negative?

Ființa umană se naște cu șase emoții de bază: tristețea, bucuria, teama, furia, surpriza, dezgustul. Toate aceste emoții sunt înscrise în codul nostru genetic, deoarece ele ne-au ajutat să supraviețuim de-a lungul anilor de existență. Acest lucru e util de știut pentru noi, părinții, fiindcă astfel putem accepta emoțiile acelea mai greu de tolerat la copii, care sunt tristețea, furia și teama (din care derivă gelozia, invidia, ura etc). Astfel, în loc să distragem copilul de la a simți emoția respectivă, îl putem ajuta să o trăiască până la capăt. De asemenea, eu recomand să nu împărțim emoțiile în cele două categorii de pozitive și negative. Emoțiile sunt pur și simplu, nu sunt bune sau rele. Dacă le trăim, înseamnă că ele au un rost: acela de a ne atrage atenția că există o durere la noi care are nevoie de vindecare. Dacă numim emoțiile negative în felul acesta, copilul simte că are o parte negativă sau rea în el, mesaj pe care îmi doresc să nu îl transmitem copiilor.

Distragerea de la a simți o emoție presupune doar amânarea ei, fiindcă ea nu se evaporă din creierul limbic. Ea rămâne stocată acolo până când este scoasă la iveală cu proxima ocazie de o situație, de o persoană, de un zgomot sau un miros, care îi amintește copilului de prima oară când a simțit-o.

Anna

(Desen al Annei, fetița mea)

 

Trei pași în alfabetizarea emoțională

Primul pas în alfabetizarea emoțională este acela de a numi și identifica emoțiile pe care le simțim, spune Daniel Goleman, autorul Inteligenței Emoționale. Când copilul spune că se simte trist sau furios sau bucuros, el ajunge să se conecteze cu sine, să vadă ce se întâmplă cu el, de ce s-a înfuriat sau întristat, ceea ce îi permite mai apoi să ia decizia care trebuie. Spre exemplu, când surioara mai mare îi ia jucăria, părintele îi poate spune copilului, după ce, în prealabil, i-a „citit” emoția (să presupunem că e de tristețe, mai apoi luăm furia)

„Ești trist că sora ta ți-a luat jucăria preferată?’ Dialogul poate continua astfel:

„Da”

„Unde simți tu tristețea? În ce parte a corpului o simți în momentul ăsta?”

„Aici, în burtică.”

„Vrei sa punem mânuța și să simțim tristețea, să îi dăm puțină atenție?”

Și părintele îl poate ajuta pe copil să se concentreze pe burtică. Sau pe partea corpului pe care copilul o numește că acolo simte tristețea. Acest exercițiu de a numi și a simți în corp emoția este tare important, fiindcă îl conectează pe copil la sine, îl ancorează în prezent, în timp ce simte empatia și căldura părintelui. Copilul nu se simte singur, cred că asta e realizarea cea mai importantă pe care și-o poate însuși și purta cu el în viața lui de adult. Când nu te simți singur, când te simți înțeles și acceptat orice emoție ai simți, atunci nu te temi de supraviețuire (teama de bază care stă în spatele majorității comportamentelor dificile la copii și adulți). Iar dacă nu ai această teamă în mod excesiv, datorită faptului că ți-ai simțit părintele alături toată copilăria, eviți să faci lucruri care îți periclitează relațiile importante și stare de bine, cum ar fi să accepți orice nedreptate, fie ea în relațiile de servici, fie personale, să manipulezi pentru a obține ceva (care provine din dorința de a controla oameni, situații, care are în spate teama de supraviețuire).

Revenind la dialogul despre tristețe, părintele îl încurajează pe copil să simtă tristețea, contrar a ceea ce suntem obișnuiți să facem: să distragem copilul de la emoțiile grele. Trăind această emoție, nu doar numind-o, copilul învață a doua mare lecție a alfabetizării emoționale: aceea că emoțiile vin și pleacă. Distrăgându-l de la teamă, de la furie sau tristețe, copilul primește fie mesajul că el nu se descurcă cu o emoție, fie că emoțiile sunt periculoase!

Al doilea pas al alfabetizării emoționale este să îi transmitem copilului că poate să simtă diferit față de o situație comparativ cu altă persoană. Spre exemplu, un copil poate să adore să se cațere în copaci, în timp ce alt copil simte teamă. Nu înseamnă că unul e mai bun decât celălalt, ci că sunt diferiți. Tot legat de acest capitol al educației emoționale, le putem povesti copiilor ca ei pot simți două emoții în același timp. Psihologul specialist în terapie prin joc Larry Cohen spunea că în jurul vârstei de 4-5 ani, copilul poate simți două emoții simultan. Astfel, dacă copilului îi este teamă să se urce în copac, conversația poate arăta astfel:

„Da…E frumos și înalt copacul. O parte din tine ar vrea să se urce, fiindcă e fascinată de a fi acolo sus, nu? Iar o parte din tine spune Nu, nu, te duce, imi e teamă! Asa e?”

Al treilea pas al alfabetizării emoționale este acela de a-i spune că tot ce simte e în regulă. Orice emoție e bună și el e un copil bun chiar dacă simte gelozie sau invidie față de prietenul său. Îi spunem copilului că emoția este cea care determină comportamentul și facem acest lucru cu ajutorul povestirii a ceea ce se întâmplă. În exemplul anterior, dacă copilul se simte furios că surioara i-a luat jucăria și el vrea să o lovească, atunci noi oprim comportamentul și ne apropiem de copil fără să îl pedepsim, ci explicându-i ce se întâmplă: „Tu te jucai așa frumos și mulțumit cu ursulețul tau. Sora ta a văzut cât de implicat și de atent te jucai tu și s-a simțit geloasă pe starea ta de bine. Și a venit și ti-a luat ursulețul. Tu te-ai înfuriat și te-ai dus să o lovești. Tati a văzut că îți e greu și ție, și ei și a venit să te oprească. Fiindcă o doare dacă o lovești. Unde simți tu furia? Vrei să mi-o arăți? Facem o luptă cu pernele ca să mai eliberăm un pic din furie?”

Astfel, tatăl îl redirecționează pe copil către sine, în loc să îl lase să își mainfeste furia într-un mod destructiv. Orientarea atenției către lumea interioară a gândurilor și sentimentelor îi permite copilului să se cunoască și, ușor-ușor, să îi cunoască și pe cei din jur. Focusul pe noi înșine ne ajută să înțelegem că și în momentele când ființa noastră este zguduită de tumulturi emoționale, noi ne putem cunoaște această lume și o putem gestiona.

Studiile și cercetările arată că o educație emoțională a copiilor încă din bebelușie îi ajută pe aceștia să tolereze mai bine frustrările, să se angajeze în mai puține conflicte și să aibe comportamente destructive foarte rare. Acești copii sunt mai sănătoși fizic, se simt mai puțin singuri sau izolați, sunt mai focusați și mai puțin impulsivi și demonstrează performanțe academice mult mai înalte. Și, poate cel mai important, au relații bune cu părinții.