Nu e niciun secret pentru nimeni că fiecare părinte, pe lângă acest rol important și uriaș pe care îl are de îndeplinit, are și o viață interioară alimentată de multe alte roluri – cel de la job, de partener de cuplu, de prieten, de fiu sau fiică. Iar, la baza tuturor acestor roluri sunt așezate, într-o mare proporție, părțile lui de copil, toate active, unele mai mult sau mai puțin blocate. Toată această viață interioară plină de forfotă și de blocaj îl fură pe părinte din relația cu copilul lui. Este aproape un algoritm aici, ne putem simți vinovați cât vrem că nu suntem prezenți în relația parentală, însă asta doar ne va împiedica să ajungem în contact cu realitatea. Iar algoritmul este de tipul if – then – else:

  • If = inputul este copilăria noastră
  • then, else = consecințele din prezent ale rănilor și traumelor din copilărie (emoțiile și comportamentele noastre).

Așadar, realitatea este că durerile vechi ne fură din prezent.

Azi vreau să scriu despre unul din tipurile de anxietate care apare cel mai des la copii. Este o anxietate despre care nu se vorbește atât de mult, fiindcă nu e foarte vizibilă cauza. O anxietate care apare din lipsa prezenței părintelui, în anii mici a mamei, lipsă de prezență și contact bun care provoacă categoria traume cu t mic. Este vorba de scenariul următor.

Părintele e cu mintea în altă parte – la job, în relația de cuplu, la sine și la problemele sale. Copilul are nevoie de relația de atașament cu părintele în fiecare zi. OK, rezistă el mai mult de o zi, când e mai mare și când atașamentul e solid, dar, în lipsa acestui atașament, copilul nu se mai simte în siguranță. Iar pentru a se simți în siguranță, concret, copilul are nevoie să simtă că părintele

  • se gândește la el – îl are în minte
  • se bucură de timpul lor împreună
  • se bucură de prezența copilului, așa cum este el
  • nu îl ceartă, admonestează toată ziua că nu îi stă părul bine, sau că pleoscăie când mănăncă (vedeți, am dat exemple foarte light de ceartă care rănesc sufletul, pe cele grele le știm cu toții)
  • îi arată copilului că e special și unic pentru el, mai ales atunci când sunt mai mulți copii într-o familie.

Plus multe altele, dar cele de mai sus sunt mai greu de văzut și de simțit. Acestea formează ceea ce numim conexiune profundă.

Ca să înțelegem exact nevoile de mai sus ale copilului, gândiți-vă la prima etapă a relației de cuplu, îndrăgostirea. Cum îi arăți tu persoanei iubite că o ai în minte, că e specială pentru tine, că te bucuri de timpul împreună, că nu critici și nu judeci nimic la acest om? Că primești omul cu totul, fără frică? Vedeți, e 1 la 1 asemănarea atașamentului de care are nevoie copilul cu ceea ce simțim spontan în prima fază a relației de cuplu. E fix la fel.

Acum, ca să ne dăm seama de cum se simte de către copil anxietatea pomenită în titlul articolului acesta, gândiți-vă când ați fost persoana iubită și nu primeați aceste semne de mai sus, ce simțeați? Nu vă urcați pe pereți? Nu vi se strângea stomacul? Nu vă era atâta frică de se umplea orașul cu ea? Ei bine, toate aceste frici (vechi) le-a simțit copilul mic care ați fost. Și tot pe astea le simte și copilul nostru, atunci când nu suntem atenți la el. Atunci când suntem plecați din relație.

Este ok să fugim din relația cu copilul, așa cum ați văzut mai sus, face parte din algoritm. Însă e nevoie să conștientizăm când facem asta și să ne întoarcem în relație. Fiindcă lipsa noastră de acolo creează anxietate profundă în copil: “Dacă mama nu e aici, eu ce mă fac? Dar de ce nu e aici? Nu îi place de mine? Probabil că nu sunt special, uite râde când vorbește la telefon cu altcineva, iar cu mine nu mai râde. De ce e tata mereu stresat? Eu oare nu sunt suficient/ă cu ființa mea să îl fac să se bucure? Ce fel de copil sunt eu? Probabil unul nu prea atractiv, nu prea interesant, fiindcă, uite, sunt alte lucruri și persoane către care părinții mei se îndreaptă. Oare mă iubește? Și dacă nu mă mai iubește?

În primă fază, copilul o manifestă prin comportamente specifice fricii (apare frica de ceva), panică, apoi ca furie și mai apoi, sub forma adicțiilor.

Imagine de Harald Lepisk de la Pixabay

Și acum apar anxietatea și rușinea. Anxietatea apare în spațiul mult prea mare dintre copil și părinte creat de lipsa celui din urmă. Iar această rușine îmi vine să o explic ca fiind frica că e ceva în neregulă cu mine…Anxietatea apare fiindcă copilul simte pericol. Chiar e pericol în spațiul ăsta mare atunci când mama și tata nu sunt prezenți. Se poate întâmpla orice, eu sunt neprotejat, că ei nu sunt acolo! Lipsa asta a lor îmi anunță mie multe alte lipse, cele mai importante fiind de protecție, de susținere, de încurajare, de ghidaj, de iubire puternică, îmi vine să zic. Strong love is a rare commodity. Iar copiii noștri au nevoie de noi puternici, au nevoie să ne revenim când cădem. E ok, avem depresie, stăm în ea cât e nevoie, dar cerem ajutor, nu stăm așa. E foarte greu și dureros acest proces de a ne însănătoși, îl știu foarte bine și eu, însă vă recomand din tot sufletul să o faceți.