Majoritatea mamelor care rămân însărcinate cu al doilea copil au două sentimente: pe de o parte o bucurie imensă că va mai avea un bebeluș și că se va simți iarăși mămică, iar pe de cealaltă parte, teamă că își părăsește emoțional primul copil. Că îl trădează. Eu am simțit aceste sentimente foarte intens și le-am văzut la multe mămici din jurul meu.

Adeseori, după ce se naște, stai cu un copil și ți se face teamă că celălalt e singur, fără atenție. Când ești cu fratele sau sora lui, ți-e teamă că celălalt e singur. Iar când stăm cu amândoi, parcă nu avem grijă de niciunul. Vă sunt familiare temerile acestea?

Pentru a aduce un pic de liniștire în sentimentul de vină față de cei doi copii, aș vrea să povestesc rezultatele unui studiu efectuat de UNICEF și Berry Brazelton asupra copiilor de 4-5 ani care proveneau din familii cu un singur copil și din familii cu doi sau mai mulță copii. Copiii au fost evaluați pe următoarele puncte:

  • Împart ușor jucăriile?
  • Se gândesc și la alții atunci când se joacă și iau decizii?
  • Sunt plăcuți de alți copii?

Studiul a arătat că majoritatea copiilor cu unul sau mai mulți frați au avut rezultate mai bune decât cei care erau singuri la părinți.

Dar ce ne facem când copilul cel mare spune că își urăște frățiorul sau surioara mai mică? Nu de puține ori am auzit: “Aruncă-l la gunoi!” sau “Du-l înapoi la spital!” si multe alte variațiuni pe această temă. Cum reacționăm atunci? Tendința este să îi spunem, așa cum am auzit noi cînd eram mici în relația cu frații noștri sau în alte relații, că nu este frumos să vorbim așa. Sau să îl rușinăm pentru ce simte: “Cum îți permiți să spui așa ceva? Frățiorii buni nu spun asta, ei au grijă de cei mai mici”. Și avem această reacție datorită faptului că ni se face teamă că cel mare nu îl va iubi pe cel mic. Nimic nu e mai departe de adevăr, deoarece natura îi face pe frați să se iubească imens. Însă ei simt și gelozie unul față de celălalt din cauză că se tem că unul va fi mai iubit decât celălalt. Știți ce se întâmplă dacă nu ne lăsăm copiii să simtă toate trăirile lor? Alice Miller descria minunat în cartea sa”Drama copilului dotat” că ei își păstrează toate sentimentele “rele”, neprimite de părinți într-o cutiuță pe care o ferecă bine de tot și care o să îi urmărească întotdeauna, pe nesimțite si o să le facă viața grea. Cu alte cuvinte, când copiii nu trăiesc tot ce au de simțit, ei nu mai sunt întregi, psihicul lor devine trunchiat și nu mai e întreg.

Astfel, atunci când fratele mai mare vrea să îl trimită pe cel mic înapoi de unde a venit și să scape de el, noi îi putem răspunde validându-i ce simte:

„Câteodată e tare greu că a venit frățiorul tău pe lume, așa-i? Ai vrea ca vremurile să fie așa ca înainte, când erai doar tu cu mami și tati în familia noastră”.

Și continuăm să ascultăm, nejudecând copilul pentru ceea ce spune. Ascultarea îi face bine, fiindcă emoțiile pe care le simte se domolesc, se eliberează, iar el apoi se simte înțeles și poate să se apropie și mai mult de cel mic.

 

brothers-457234_960_720

(Credit foto: Pixabay)

Apoi putem continu dialogul cald cu intenția de a vorbi despre iubirea imensă pe care o purtăm fratelui mare, iubire pe care el nu o mai simte.

„Ce zici, vrei să avem în fiecare zi un timp în care ești doar tu, fără bebeluș, cu mami și cu tati? Și cum ai vrea să îți arate mami iubirea pe care o are pentru tine? Hai să ne gândim la zece feluri în care tu te simți iubit de mami. Și zece feluri în care tu te simți iubit și important pentru tati!”

Și notăm în agendă tot ce spune el. Poate spune de exemplu că se simte important atunci când îi citim, sau când ne jucăm de-a v-ați ascunselea. Sau când ne jucăm cu el de-a bebelușul. Aș vrea să insist un pic asupra faptului că mulți copii mari vor să fie tratați ca bebelușul. Spre exemplu, vor să le punem scutecel, vor să îi hrănim cu mâncare pasată, vor să îi luăm în brațe în poziția de bebeluș. Aceste jocuri (care în literatura de specialitate se numesc jocuri de regresie) ne irită de multe ori pe noi, părinții, deoarece ne temem că fratele mai mare nu va mai fi independent și că nu evoluează. Însă ele au un rol foarte important pentru sentimentul de a fi special și important al copilului. De aceea eu încurajez părinții să aibă momente în care fac astfel de jocuri, nu ironic, ci cu multă dragoste, știind că îi îndeplinesc în felul acesta o nevoie uriașă acestuia, aceea de a se simți iubit, și când e un copil mai iubit decât atunci când e bebeluș?

Și, desigur, să nu uităm lucrul cel mai important – să ne întoarcem la noi înșine. Avem un frate sau o soră? Te-ai suprins vreodată numindu-ți copilul după fratele sau sora ta? Dacă da, e semn că îți amintește la un nivel inconștient de el/ea și e pericol să facem confuzie. Eu mă suprind numindu-mi băiatul Dan, ca pe fratele meu. Și știu că mai am treabă de făcut!