Am un băiat pe care îl iubesc cu tot sufletul din mine, cu toată puterea mea. E un băiat inimos, cu o energie care ar aprinde în flăcări toată planeta. E deștept și frumos. Iubește youtube-ul și jocurile video. Îl scarpină pe Ocelot, pisica lui, după urechi și se duce la benzinării să le dea de mâncare câinilor vagabonzi. E gata să sară și să zică vreo două oricui se ia de surorile lui. E zgomotos – se aude peste tot pe unde apare el. Așa sunt mulți dintre voinicii voștri, nu-i așa?

Mă surprind uneori că vreau să îl mai potolesc. Dar dacă îl potolesc, asta înseamnă că îi iau din văpaie, nu? Mă observ cum simt și și uneori îi zic “Lasă, mamă, povestește cu vocea aia a ta de bărbat!”, iar alteori îi spun că trebuie să vorbim mai încet, că deranjăm. La locul de joacă, unii oameni le spun băieților pe un ton oarecum ridicat, deranjat că trebuie să nu mai țipe, să fie mai liniștiți. Singurii care nu spun mai nimic niciodată sunt tații de băieți. Ei știu cum e cu “golăneala”, vorba unui tătic de băiat cu care am stat de vorbă de curând. Îmi place mult cuvântul ăsta, “golăneala” fiindcă arată că băieții au o lume a lor, în care ei se simt bine, în care ei sunt năzdrăvani și nu cuminți, o lume în care ei nu se simt agresivi și deranjanți. Vă invit și pe voi, părinții de fete. și pe voi cei de băieți, să intrăm în lumea lor atât de frumoasă și specială! Părinții de fete au datoria să le prezinte fetelor lor frumoase și puternice pe băieți ca pe niște ființe bune și calde, dar pline de masculinitate. Fiindcă fetele au nevoie să învețe să se bucure și să aprecieze masculinitatea, nu să se teamă de ea.

Ca multe dintre mămici, am fost o mamă care și-a dorit ca băiatul ei să nu iubească jocurile violente. O, Doamne, ce îngrijorare m-a cuprins când, la vârsta de 3 ani jumătate Yuri mi-a spus că vrea să fie Căpitanul Hook. Cum, nu Peter Pen? Nu! Căpitanul Hook. Dar, știi, el e piratul ăla urât și rău, cu un cârlig în loc de mână. Da, ăla vreau să fiu! Să îi sperii pe toți!

ad-9238

(Credit foto – Alexandra Dincă, Fotografii de familie)

Am fost dezamăgită o săptămână că bomboana mea dulce de băiat are urme de agresivitate în ființa lui. Îl voiam pașnic și blând. Dar după o săptămână de citit psihologia jocurilor copiilor, după ce am vorbit și răs-vorbit cu Jo, soțul meu, am înțeles. Pentru acest articol nu e important de ce el a vrut să fie un personaj negativ – deși îmi imaginez că ați vrea să știți de ce și o să vă spun. Când aleg să fie joace rolul unui răufăcător (bandit, vrăjitoare, monstru etc), copiii se tem de el și, pentru a-și recâștiga puterea și domoli frica, ei au nevoie să se apropie de vrăjitor, să vadă cum e să fii așa puternic și să faci rău. Pe lângă teamă, este și fascinația și curiozitatea față de bandiți – fiindcă au un curaj pe care ei nu îl au! Dar, revenind, nu aspectul fricii e important la discuția mea despre alegerea lui Yuri de a fi Căpitanul Hook. Ci partea agresivă. Lupta. Care curge în vinele băieților și a bărbaților de zeci de mii de ani, când ei mergeau în ceată la vânătoare, să se lupte cu lupii, să vâneze, să se lupte cu triburile dușmane. Această parte definitorie a masculinității eu vreau să vă îndemn să nu o reprimăm, să nu o feminizăm! Să învățăm să facem diferența între a fi agresiv și a fi activ, a fi masculin! Nu spun să îi încurajăm să se bată, ci să le permitem jocurile de-a polițiștii, de-a hoții, de-a războaiele. În jocurile acestea ei au nevoie să intre în contact cu masculinitatea lor bună și binefăcătoare!

Opresiunea societății asupra băiețeilor

În primăvara aceasta am avut lecții deschise cu copii de gimnaziu despre sexualitate. Știam că ei știu totul și nu am ce să le spun nou. Eram acolo mai mult ca să le ascund stânjeneala și să le aud fricile. Iar una din cele mai mari frici era legată de viol. Pentru prima oară am simțit durere pentru băieți. La auzul cuvântului “viol”, băieții întorceau privirile. Fiindcă era cineva ca ei care făcea un astfel de rău. Pentru a șterge această rușine a băieților pentru lumea masculină, am zis, stângace, că și femeile violează. Au râs, eliberând o parte din încordarea lor. Le-am spus că și fetele, și băieții fac lucruri rele atunci când se simt extrem de rău cu ei înșiși. Le-am zis cu tot sufletul că îi iubesc și că îi văd, la fel ca pe fete. Mi-au zis că profesorii îi ceartă mai mult ca pe fete. Asta mi-a zis și Yuri. Și băieții de la locul de joacă. Vedeți, la vârste fragede, băiețeii noștri internalizează opresiunea pe care societatea o exercită asupra lor. Și cu cât își însușesc mai adânc că ei sunt ființe de care să te temi, cu atât iubirea lor față de sine se duce în jos.

E timpul să reînvățăm să celebrăm băieții!

Cred că ceea ce vreau să pun azi pe hârtie este că aș vrea să celebrăm băieții. Să le celebrăm masculinitatea și să nu îi feminizăm! Să ne observăm când strigăm la ei: “Măi băiete, pleacă de acolo!” și să le vorbim așa cum le vorbim fetițelor – cu grijă. Ați observat că le vorbim mai brutal băieților decât fetițelor? Și ei au aceeași nevoie ca și fetele, de a fi tratați cu blândețe, căldură și respect. Și mai ales, au nevoie de noi, părinții, să ne bucurăm de ei, de pasiunile lor pe care adeseori mamele nu le înțeleg. Iar dacă noi, mamele nu ne înțelegem băiatul, trebuie, de dragul lui și al relației noastre cu ei să îi învățăm, să îi deslușim. Dr. Michael Thompson, unul din cei mai geniali experți din lume în psihologia și viața emoțională a băieților, un om pe care am marea onoare să îl cunosc și a cărui muncă m-a ajutat mult să înțeleg băieții, le dă mămicilor următorul îndemn: Hai să vorbim cu soțul despre cum era când era el băiețel. Cu fratele sau vărul nostru, cu tata, cu prietenii noștri bărbați. Fiindcă ei ne vor spune niște povești bune și frumoase, care ne vor da un puternic sentiment de siguranță.

Băieții noștri au nevoie să nu îi mai privim prin lentila violenței. Să nu le punem etichete care nu le aparțin. Nu au nevoie de morală și despre lecții despre cum să se poarte cu fetele. Ei sunt plini de bunătate și tot ce vor e să ne bucurăm de băieția lor!