Am văzut întotdeauna că adevărul, oricât de tulburător ar fi sau de dramatic, aduce cu sine liniște. Aduce un confort în suflet, fiindcă e ca și cum dispare o tensiune cu care țineai morțiș să îl ții ascuns. Știu că titlul acestui articol este tulburător sau șocant, însă este un adevăr pentru mulți părinți. Un adevăr care, o dată recunoscut și acceptat, îl poate elibera și pe părinte, și pe copil.

De ce să fii în contact cu acest adevăr, dacă el există pentru tine?

Deoarece copilul simte că nu îți place de el. Cum simte? Din privirile tale. Din felul în care îi vorbești, din îngrijorările pe care le ai față de el. Din faptul că nu îl asculți, fiindcă vorbitul lui te stresează sau te tulbură, ai vrea să tacă măcar 5 minute. Din modul în care îl cerți sau îi reproșezi că nu îți place ce face (vă rog să mă scuzați, dar eu nu prea cred și nu sunt de acord cu distincția – “Îmi place de tine, dar nu îmi place ce faci tu”, spusă pe un ton care arată că nu îmi place de tine). Din felul în care vrei să îl repari.

Deoarece el te eliberează și îți dă posibilitatea să ajungi mai în contact cu tine.

La toți părinții care nu își plac unul din copii (fiindcă e doar unul pe care nu îl placem din cei pe care îi avem, e acel “copil problemă” al familiei) am observat un lucru comun. Faptul că acel copil îi amintește părintelui de o persoană cu care a stat mult în copilăria mică – mama, tata, sora sau fratele, bunicul, verișorul, mătușa etc – și cu care a avut o relație încărcată și încurcată. Deși nu mai trăiește în trecut, o parte din părinte a rămas copil și, ori de câte ori comportamentul propriului copil îl activează, se trezesc amintirile relației aceleia încurcate. Moment în care părintele nu mai reacționează ca un adult, ci ca un copil. De aici și binecunoscuta expresie a noastră, a părinților – “Dom’le, mă cert cu el parte-n parte!”

E important să privești acest adevăr în față, fiindcă în felul acesta te uiți la tine și la durerea ta. În felul acesta, tu contezi, spre deosebire de atunci.

De multe ori, părinții nu pot suporta un comportament al copilului fiindcă el însuși nu și l-a permis. Dacă eu am fost un copil liniștit, iar acum am un copil care iese din tipare sau este mai rebel, atunci am șanse mari să nu îmi placă de copilul meu. Fiindcă, cum își permite să fie așa de ….liber?

Deoarece acest adevăr îți eliberează copilul

Copilul tău care simte durere atunci când nu îl placi, învață încetul cu încetul să se facă tot mai neplăcut. Și de tine, și de societate. Sigur, există copii mai complianți care, de frică să nu fie neplăcuți și neiubiți, se schimbă și devin fix așa cum vrei tu. Cu prețul pierderii sinelui său autentic, care e frumos, complet și minunat. Dar există și copii care pur și simplu nu pot sau nu vor să se schimbe și care trăiesc într-o permanentă tensiune că nu sunt plăcuți, că nu se pot schimba și că sunt răi. De multe ori sunt diagnosticați cu ADD sau ADHD acești copii, apropos. Pe măsură ce se fac mari, acești copii ori devin depresivi, ori anxioși, ori copiii ăia care nu își găsesc liniștea și își pun viața în pericol. Însă toți, în adâncul sufletului, cu durere și frică că nu mă plac mama sau tata. De multe ori e de ajuns să îl placă măcar un părinte, ca să fie salvat.

 

Teenage girl

(Credit foto – Unpslash.com)

 

 

Așadar, nu e suficient să ne iubim copiii. E nevoie să ne și placă de ei, fix așa cum sunt. Sigur că vrem să îi mai și schimbăm, însă înainte de schimbare trebuie să existe acceptarea a ce am aici lângă mine aici și acum și să iubesc ființa asta care se zbate.