Cu cât copilul te respinge mai mult, cu atât e nevoie să rămâi acolo. Chiar dacă îți vine să renunți și să pleci din relație, chiar și temporar, ai nevoie să îți cauți toată puterea și să stai. Când te respinge, copilul testează cât de mult îl vrei. Cât de departe ai merge pentru el. “Dacă sunt așa, tu mă mai vrei în sufletul tău? Dacă fac asta, tu mă mai vrei aproape? Dacă îți spun vorbele astea, tu pleci? Dacă sunt plictisit și nu mă bucur când te văd, tu te simți rănit și pleci în altă parte? Dacă nu sunt recunoscătoare că exiști, pleci?”
 
Nu contează vârsta copilului, nu trebuie să ai un adolescent care să te respingă – știu mulți părinți de bebeluși care se simt respinși de aceștia – respingerea e o durere greu de purtat pentru adulți, pe care o duc cu ei de când erau mici. Și atunci a durut atât de tare, încât au încuiat-o bine, să nu o simtă. Acum au venit copiii ăștia (sau alte persoane importante) și iacă-tă cum apare durerea la suprafață.
Ce înseamnă, însă să te respingă copilul tău? Răspunsul e diferit, de la o persoană la alta. Pentru unii dintre noi, a fi respinși înseamnă că ți-e teamă că nu te place copilul tău. Durerea e că nu ești bun pe înăuntru, că nu ai fost minunat pentru părinții tăi când ai fost mic. Că ei nu s-au bucurat de tine suficient, iar tu ai tras concluzia că nu ești suficient de bun. Pentru alții, respingerea înseamnă să nu ne asculte copilul, să nu pună preț pe părerile noastre. Iar durerea e că nu ești suficient de important. Că nu te-ai simțit important pentru cei dragi când ai fost mic. Pentru alții, să îl prefere pe celălalt părinte. Durerea e că nu ești suficient. Să nu uităm că, nu ne simțim respinși, ci percepem că suntem respinși. A simți nu e același lucru cu a percepe. Așadar, poate ajută să ne spunem așa – Percep că sunt respins, de aceea mă simt trist, speriat, singur…
 
Știu că e ușor să ne spunem că avem copii ciudați și nerecunoscători. Sau să ne certăm că facem ceva greșit de nu sar copiii noștri în sus când ne văd. Că dacă am face așa și pe dincolo, copiii noștri ar fi super fericiți, fiindcă noi facem o treabă bună. Treaba noastră nu e să îi facem fericiți, nu e să obținem rezultate. Treaba noastră de părinte e să stăm acolo. Să construim atașamentul cu copilul, să îl reconstruim, dacă s-a stricat sau dacă nu e unul bun, securizant. Așa cum putem, nu trebuie să fie perfect.
bird-1475293_960_720
(Foto – Pixabay)
Ca să rămâi acolo, lângă copil, ai nevoie să vezi de ce te simți respins. Ori de câte ori mă încearcă o teamă (de respimgere sau altfel) care pare supranaturală, ca din altă viață și care nu e în concordanță cu situația în care mă aflu, știu sigur că e ceva vechi de tot. Hai acolo, unde a apărut. Poate nu mai știi de unde vine, fiindcă e veche, iar psihicul a decis să o ferece cu multe lacăte. Dar corpul o știe sigur. Unde o simți în corp. Unde apare tensiune, unde se strânge, unde amorțește. Povestește cu cineva dacă ai amintiri clare despre când te-ai simțit respins când erai mic. După ce mergi în vizită acasă la tine în suflet, parcă vezi mai clar situația de acum, mai puțin înnegurată. Și poți să stai acolo, lângă copil. Fiindcă îl vrei, asta o știu sigur!