Nu de puține ori auzim faptul că meseria de părinte este cea mai dificilă din lume. Acesta este un mare adevăr, pentru că dintre toate care există, a fi părinte este cea mai emoțională. Nu o poți părăsi niciodată, așa cum îți părăsești un job care nu îți face bine. Iar copilul tău are darul și harul de a reactiva în tine, părintele lui, toate Atlandidele universului – acele lumi de durere demult uitate. De aceea este adeseori greu să fii părinte. Este minunat să fii părinte, dar e și foarte greu!

Parentajul nu este doar despre a învăța ce să faci cu copilul tău atunci când el nu face ce trebuie, sau atunci când tu nu mai știi ce să faci. Parentajul bun și profund este în special despre cum ești tu ca părinte, cu Atlantida ta, în relația cu copilul tău. Cum te simți tu când copilul spune NU rugăminții de a merge să se spele pe dinți. Cum te simți tu când fetița ta își suge degețelul. Când fetița ta trage de codițe alte fetițe la școală. Când te minte. Când îți reproșează că nu ești un tată bun. Și este despre ce faci tu cu aceste trăiri ale tale.

Un prim pas al cunoașterii de sine în relația parentală este acela de a fi atent și a observa ceea ce simțim în diferite momente ale zilei. Eu recomand scrisul pentru acest lucru, pentru că ne centrează și pentru că ne aduce în contact cu noi înșine. Dacă azi la sfârșitul zilei îmi scriu în Jurnalul de părinte cum m-am simțit când copilul a făcut nu știu ce, atunci mă voi ierta mai ușor pentru că am țipat sau am nedreptățit copilul în alt fel. Iar mâine sunt șanse mari ca eu să fiu mai conștientă și să fiu mai atentă la mine. Să reușesc să mă pun în papucii copilului meu și să iau decizii mai bune. De asemenea, este important să avem și rubrica “Ce am făcut bine azi ca părinte” – este o rubrică care ne face mult bine, fiindcă noi, părinții avem nevoie să ne simțim părinți buni! Iată mai jos o filă din jurnalul unui părinte, care sper să vă inspire.

 


 

“Am puțină răbdare când copiii nu își fac temele. Îmi vine să îi zoresc și să țip. Mă simt lipsit de putere când nu mă ascultă. Îmi vine să fug, să ies din camera în care sunt ei. Parcă aș fi eu un copil pe care nu îl bagă nimeni în seamă. Aloooo, e cineva aici care mă ascultă și pe mine? Atunci strig la ei. Nici când eram mic nu mă băgau copiii în seamă la școală…Îmi vine să plâng. Plec de lângă ei și revin. Încerc să le explic, deși am făcut-o de o mie de ori. Văd că nu merge cu explicația, mă simt și mai neputincios. Așa că țip. Respirația îmi devine invizibilă. Simt cum obrajii mi se scurg în jos….”

writerwritingpixabaypublicdomain

(Credit foto – Pixabay)

 

“Când fetița mea s-a înfuriat azi, m-am speriat. Am simțit nevoia să dau explicații, pentru a-i face furia să dispară. Nu am putut să fac față furiei, pentru că furia altor oameni e înspăimântătoare pentru mine. Când eram copil, îmi era frică când bunicul se înfuria. Nimic nu era previzibil. Mă făceam mică mică de tot și îmi cream o lume paralelă cu povești, pentru a fugi de acolo. Așa și acum când se înfurie copilul meu că nu îi place laptele – mi se strânge stomacul cu totul, mi se taie picioarele de nu le mai simt și fetița din mine iese la suprafață. Nu mai sunt adultul care știe că furia e o emoție bună. Ci redevin fetița care trebuie să dea explicații bune și inteligente, pentru a se apăra de furie….”

“Azi mi-am rușinat copilul că nu a vrut să se spele pe dinți. Cum poți să nu te speli pe dinți? Tu nu vezi ce culoare au? Vrei să stai ca mine la dentist toată viața? Îți zic eu, când începi să mergi la dentist, nu mergi o dată, ci câte 6 luni o data. Îmi pare rău că i-am zis așa ceva. S-a simțit super prost. Mie mi se înflăcărase capul, parcă îmi lua foc de furie…Dar mi-am dat seama că sub furie era teamă, de fapt. Fiindcă și acum am coșmaruri când mă gândesc că mi se pot strica dinții. Când eram mică bunica avea proteză și era o întreagă poveste în jurul mâncatului cu proteză. În jurul a ce ciudat arată ea fără dinți în gură, cum i se absorb buzele în gură…”

“Îmi e frică când se trezesc copiii fiindcă or să tot vrea lucruri de la mine. Iar eu am nevoie de liniște. Și când eram mică oamenii voiau lucruri de la mine. Trebuia să performez…

Îmi dau seama că de multe ori nu îmi văd copiii când mi se pune vălul pe ochi. Că vorbesc în neant.”

 

Ce am făcut azi bine

Am stat cu copilul meu când a plâns. Nu l-am cicălit. Am fost strong. Bravo mie, way to go!

Am făcut un castel de nisip. M-am jucat cu el în mare și am bătut valurile. Am râs.

M-am uitat cu el pe olx și ne-am uitat la squishy. Apoi am rezistat și am fost atentă la videoclipul cu Rebecca într-un hotel bântuit de fantome în care nu a apărut nicio fantomă. Am fost prezent…


 

Dacă vă place ideea unui astfel de jurnal în care să scrieți din când în când, veți vedea că, făcând legătura între ceea ce simțiți acum și ceea ce ați simțit când erați copil, veți fi mai bine cu voi înșivă și implict, și cu copiii.