De câțiva ani buni se renunță tot mai mult la aplicarea pedepselor fizice în relația cu copilul, acasă și la școală/grădiniță, însă se folosește foarte mult tehnica time-out-ului, care pare mult mai prietenoasă decât alte pedepse cum ar fi retragerea privilegiilor, amenințarea sau certatul. Pentru cei care nu o cunosc, “time-out”-ul înseamnă că atunci când copilul face ceva cu care adultul nu e de acord, sau ceva care pune mediul în pericol, persoana de atașament îi spune copilului că trebuie să stea separat de ceilal’i timp de 2, 3, 5 minute – regula e că va sta tot atâtea minute câți ani are. În acest timp de time-out, copilul trebuie să se gândească la ce a făcut, să își învețe lecțiile și să îți ia angajamentul că nu va mai face așa în continuare. Sincer, nu am cunoscut niciodată vreun adult care să facă această auto-reflecție când i se taie din salariu că a făcut o greșală la serviciu. Consider că este peste puterea umană de a face acest lucru, fără a primi mai întâi empatie.

Sunt convinsă că mai toată lumea care citește acest articol știe despre time-out. Care este însă mesajul pe care îl transmitem copiilor noștri atunci când îi separăm de noi atunci când greșesc? Le spunem așa:

“Eu știu că pentru tine relația de atașament este cea de care ai nevoie să supraviețuieti și să crești mare. Că tu ai nevoie de căldura, afecțiunea și fermitatea unui adult pentru a te simți în siguranță și pentru a te opri atunci când nu mai știi de tumultul tău emoțional. Eu știu că tu te opui mie neparticipând la activitățile de la grădiniță, nespălându-te pe dinți etc pentru că nu te simți în siguranță, pentru că te temi de ceva, sau poate pentru că relația noastră nu e una bună, în care tu să crești mare. Sau poate pentru că tu nu ai chef, iar eu nu știu să respect asta.

Știind toate aceste lucruri, eu retrag această relație de atașament dintre mine și tine și te ameninț cu pierderea ei. Așa încât tu să faci ce trebuie. Te fac să îți fie frică că mă pierzi. Intuitiv, eu știu că e o lecție de iubire pe care nu aș vrea să ți-o dau astfel, mă doare și pe mine să fac asta, dar nu mai simt ce e bine și ce e rău pentru tine și relația noastră, fiindcă sunt total deconectat de mine.”

 

drawing-1886078_960_720

 

Concluzie – de evitat time-out-ul. Sau orice altă pedeapsă. De introdus time-in-ul. Timpul împreună atunci când ceva nu merge. Timpul împreună pentru a opri comportamentul neadecvat, pentru a opri rănirea. Timpul împreună pentru a ne reconecta. Psih. Gordon Neufeld are acel motto celebru Connect before you direct. Fix așa trebuie să fie relația cu copilul, că e parentală sau educator-copil. Înainte de a face disciplină, trebuie să ne conectăm. Adică să construim o relație bună, sigură pentru copil. Dacă aș fi profesor și mi-ar chiuli copiii de la oră, nu aș blama comportamentul de chiul. Ci m-aș întreba ce nu fac bine, ce nu ofer copiilor mei de la clasă în termeni de atașament, de curiozitate și explorare, de nu le place ora mea.

Ori de câte ori copilul are comportamente neadecvate, părintele vrea ca acestea să dispară. Însă comportamentele sunt simptome ale relației. Nu se poate rezolva un comportament prin tehnici, pentru că e ca și cum aș lua același sirop de tuse pentru orice fel de tuse pe care o am. Știu că tusea e un simptom al unei boli, iar pentru a trece tusea, trebuie să tratez boala.  La fel și în relația parentală – nu putem ajuta un copil să-și schimbe comportamentul dacă nu ne uităm la relația cu părintele. Acolo trebuie aduse schimbări.

Acum la final mi-am amintit ce am citit despre un trib din Africa, numit Himba. Atunci când mama se gândește că își dorește un copil, se duce sub un copac și începe să cânte un cântec, doar al ei și al copilului. Acest cântec îl va cânta la toate momentele importante ale vieții copilului și va fi învățat de tot tribul, pentru a celebra copilul. Adânc emoționant este faptul că atunci când copilul, la orice vârstă a lui, comite o faptă gravă, tot tribul se va aduna să îi cânte muzica lui. Semn că greșelile se primesc cu dragoste și înțelegere.