Vin sărbătorile de iarnă, cu mult timp și conectare împreună, cu întâlniri ale copiilor cu Moș Neculai și Moș Crăciun, iar una din întrebările cel mai des primite de copii în această perioadă este dacă au fost cuminți. Majoritatea oamenilor pun această întrebare cu zâmbetul pe buze, binevoitor, fără niciun gând ascuns, fără dorința de a-l face pe copil să se simtă rușinat sau încurcat. Din nefericire, unii oameni se simt însă bine întrebându-i pe copii acest lucru, fiindcă pozițiile devin clare: adultul este în poziția de putere, cea de evaluator, iar copilul în poziția de evaluat, care trebuie să corespundă normelor de cumințenie. Acest fenomen în care adulții au putere asupra copiilor și îi privesc ca fiind mai puțin capabili, mai puțin inteligenți, fără drept la opinie, cu prejudecăți, fără respect se mai numește și “adultism”. Mulți adulți au moștenit adultismul, fiindcă societatea îl răspândește peste tot. Așa cum spuneam la început, majoritatea adulților nu simt o plăcere în a face un copil să se simtă mic. Însă copiilor adultismul le face mult rău, deoarece îi închide într-o cutiuță cu etichetă pe ea, din care le e foarte greu să iasă singuri. O cutiuță al cărei capac îl acceptă cu umilință, dacă nu au alături un adult care să îl dea la o parte.

Aș vrea să conștientizăm fenomenul numit adultism. Apare în fraze precum:

  • “Eu știu mai bine, că am mai mulți ani”.
  • “Nu-mi spui tu mie că ai dreptate”.
  • “Zi-mi și mie ce ai învățat azi la școală” – ca și cum copilul trebuie să demonstreze că e competent. Ca și cum el trebuie să vrea să facă această demonstrație fix în momentul în care spune adultul.
  • “Ia zi-i bunicii o poezie!” – este un îndemn care nu ține cont de ce vrea, cine e și ce are chef să facă copilul în acel moment. Este despre a-i face o plăcere bunicii. Ceea ce e foarte ok, dacă vrea copilul de-adevăratelea, nu dacă vrea fiiindcă a învățat să vrea!
  • “Ești prea mic ca să înțelegi.”
  • “Nu poți face asta la vârsta ta.”
  • “Ai fost cuminte?”

Acum trei săptămâni eram la coadă la o cofetărie și doamna care servea l-a întrebat pe copilașul de 4 ani dacă a fost cuminte, ca să știe dacă primește prăjituri. Băiețelul s-a agățat de haina mamei și a înecput să o tragă în jos. Nimeni nu a văzut disconfortul băiețelului. Mie îmi venea să țip din toți rărunchii, însă știam că nu ajută. Așa că am făcut o glumă, destul de blândă, privindu-l pe băiețel, care să mai salveze situația:

– Nu știu cum a fost băiețelul, dar eu am fost super obraznică! Mai bine plec de la coadă, că nu merit nicio prăjitură!

Băiețelul a început să râdă, spunând că într-adevăr nu merit nicio prăjitură. Eu m-am făcut că plâng, un plâns dramatic care i-a întețit râsul. Am întrebat dacă măcar pot să iau o firimitură de pe jos, a zis că nu. Dacă măcar să ling geamul de la vitrină, atunci a râs și mai mult. A zis că nu am voie nimic. După ce mama lui a plătit, i-a zis mamei în șoaptă că poate să îmi dea un ecler. Iar eu am luat o gură, că voia el și că știam că se va bucura să împartă cu mine. Am simțit că i s-a mai luat o piatră de pe inimă, fără să îi fac morală doamnei care vindea că nu e ok să exercite adultismul asupra copilului.

Așadar, haideți să nu îi mai întrebăm pe copii acum, în prag de sărbători dacă au fost cuminți. Ce înseamnă “cuminte”, cum am defini acest cuvânt? Mi se mare că înseamnă un copil care face ce vrea adultul și nu îi creează disconfort. Și un copil obraznic? E oare copilul care nu face ce vrea adultul? Dar oare de ce nu face ce vrea adultul? Poate că ce îi cere adultul e nerezonabil. Poate că nu e în concordanță cu etapa lui de dezvoltare. Poate că trage un semnal de alarmă că ceva nu merge bine în sufletul lui, în familie, la mama sau la tata. Cu siguranță nu e un copil obraznic.

 

santa-34425193aa0714ee04dcd0129a356ce14004bd4c-s900-c85

(Sursă foto – Pinterest)

 

Ce le spunem copiilor atunci când noi nu folosim sintagma cuminte-obraznic și li se adresează alți oameni în acest fel? Le explicăm că unii oameni cred despre copii în principal că sunt micuți, că au nevoie de ajutor și că un adult trebuie să le spună ce să facă. Că așa au fost copiii priviți de-a lungul timpului, însă de peste 100 de ani de când există psihologia, optica asupra copiilor s-a schimbat, însă această nouă perspectivă nu a ajuns la toată lumea.

Ah, era să uit! Însuși momentul în care copilul îi răspunde Moșului la întrebarea dacă a fost cuminte și îi spune o poezie când stă în poala lui este un gest de adultism… Ori primesc cadoul pentru cine sunt eu, ori nu? Trebuie să performez mai întâi? Ce-i cu Moșul ăsta de e atâta de pretențios? Haideți mai degrabă, dacă tot avem petreceri ți întâlniri cu Moșul, să vină un Moș care îi spune copilului ce lucruri frumoase știe el despre copil și să le numească. Să îi spună că e un Moș norocos și că se bucură că a străbătut atâta cale pentru a-i dărui un cadou. Și dacă e să fie o întrebare din partea Moșului, să fie una tot legată de interesele și pasiunile copilului, iar acesta să răspundă doar dacă vrea. Cred că ar fi o petrecere super, nu credeți? Fără copii cuminți și obraznici, fără adulți și Moși care perpetuează… adultismul!