Un vis

– Azi noapte am visat că mama era într-o pădure întunecată și a strigat la mine “Ajutor”. M-am dus la ea și am salvat-o. Mergeam cu ea la subsuoara mea, trăgând-o după mine. Eu eram mică, aveam vreo 5 ani. Erau buruieni înalte, animale mici care mă speriau și insecte care roiau pe lângă mine. Dar știam că trebuie să merg să o salvez. Când am ieșit la marginea pădurii au venit niște păianjeni și mi-au ciupit mâinile

– Mâinile cu care ai salvat-o pe mama

– Da. Și mă durea îngrozitor…

– E ca și cum atunci când o salvezi pe mama, îți faci un rău ție…

– Da….Îmi vine să plâng….Am salvat-o de multe ori pe mama când era mică…Ea trăia mereu doar în durerea ei..

– Și nu mai aveai loc..

– Nu…

– Pentru a fi cu ea, trebuia să te duci în durerea ei și să o salvezi de acolo…Da. Poate așa, avea și ea timp pentru mine…

Dialog pe care l-am avut cu o prietenă. Cred că mulți dintre voi vă veți vedea aici și în articolul care urmează…

Sunt mulți copii care au grijă de părintele lor îndurerat și nu își imaginează că se lasă prinși în această capcană. Părintele duce cu el un sac plin de dureri sufletești din alte părți ale vieții lui, iar copilul este făptura cea mai disponibilă din lume pentru a primi și pentru a duce acest sac împreună cu părintele său. Pe de o parte o face pentru că nu are alternativă, dacă vrea să rămână în relația cu părintele. Iar pe de cealaltă parte o face dintr-o loialitate adâncă că i-a dat viață. Un părinte plin de durere nu are un rezervor emoțional disponibil pentru copii. Nu are spațiu în inimă pentru joacă – cea mai iubită activitate a copiilor. De aceea, copilul trebuie să se afunde în rezervorul încărcat și întunecat, precum acea pădure din vis, al părintelui și să se mulțumească cu ce are el acolo de oferit.

Cunosc mulți părinți care își amintesc cum erau pur și simplu partenerii de viață ai mamei sau tatălui lor. Care acum, când sunt mari, caută relații în care să ofere alinare, pentru că asta este ceea ce știu ei să facă cel mai bine – să aibă grijă, să ocrotească, să se ofere pe sine. De ce? Pentru că tot timpul când erau copii au sperat așa: “Dacă îi dau mamei sau tatălui toată grija mea, poate se va simți mai bine. Și dacă se va simți mai fericit, atunci poate că o să-mi dea și mie atenție și joacă”.

 

emotional-baggage

(Emotional Baggage – Pinterest)

Ce se întâmplă cu copiii care ajung să devină partenerul părintelui rămas singur, fie prin divorț sau decesul celuilalt părinte?

De multe ori când copilul rămâne cu un singur părinte, fie în urma divorțului, fie a decesului, părintele se simte foarte singur, împovărat și totodată speriat de responsabilitatea de a crește copilul singur. Această nouă realitate este atât de copleșitoare, încât involuntar, poate ajunge să îi ceară copilului mai multă înțelegere și să se poarte cu acesta ca și cum i-ar fi partener. Nu rareori auzim de la părintele rămas singur zicându-i copilului: „De-acum înainte suntem doar noi doi. Am nevoie să mă înțelegi și să mă ajuți. Suntem o echipă!” Da, părintele are nevoie de mult ajutor și susținere emoțională, însă….nu din partea copilului!! Preocuparea copilului trebuie să rămână el însuși, și nu ce să facă pentru a-i fi bine mamei / tatălui!

Dacă observă că se agață de copil ca fiind unica lui sursă de fericire, părintele va trebui să constientizeze acest lucru și să ceară ajutor specializat, pentru a proteja viața emoțională a copilului. Altfel, copilul își va asuma temporar fie rolul de tată, fie pe cel de mamă, roluri care nu aparțin vieții de copil. Instinctiv copilul caută să îi îndeplinească părintelui dorințele cele mai adânci, dacă i se mai și cere acest lucru și nu e lăsat să își vadă de copilăria sa, el va crește încorsetat și frustrat de neândeplinirea nevoilor sale de distracție și libertate. Acești copii sunt nefericiți, împovărați și, de cele mai multe ori mainfestă un comportament supus pănă la maturitate.

Ce ecou va avea acest rol când devin adulți?

La maturitate, acești copii parteneri ai părintelui vor avea tendința de a continua grija excesivă față de fericirea părintelui, chiar și în detrimentul relației de cuplu pe care o va întemeia cu un partener / o parteneră. Ceea ce nu e sănătos pentru ei, deoarece relația de cuplu va fi, în realitate cu…părintele, față de care continuă să se comporte ca un soț / soție/ parteneră. Adultul va avea o relație contradictorie cu părintele, care va oscila între două extreme: revoltă că i s-a negat copilăria și teamă că părintele nu se descurcă fără ajutorul lui. Astfel, ca și în copilărie, fără conștientizarea rolurilor pe care le joacă și fără intenția de a ieși din acest rol protector, adultul continuă să se nege pe sine și să pună în prim plan responsabilitatea pentru fericirea părintelui. Pe plan profesional, acest adult va tinde să își asume multe proiecte și să „facă multă treabă”, uneori și în locul altora.

Parteneriatele de ascultare – o oază de liniște și acceptare pentru a trăi tristețea și durerea că nu a fost altfel în copilărie…

Pentru mine acest spațiu de ascultare este sacru. Îmi dau seama ori de câte ori încep să îmi trag copilul după mine să îmi care sacul. Cred că inconștient o fac de câteva ori pe săptămână prin ceea ce îmi vine să vorbesc cu copilul, prin ceea ce îmi vine să îi cer, prin ceea ce îi reproșez. Sunt multe feluri subtile prin care le cerem copiilor să ne care bagajul. Voi scrie o dată despre ele.

Oare și vouă vi se întâmplă? Să le cereți copiilor să care sacul împreună cu voi? Dacă realizați că da, atunci nu vă certați – este un imbold firesc pe care îl avem. Doar reflectați și vorbiți despre acest impuls cu cea mai apropiată persoană din viața voastră (un prieten, un terapeut, preot, mentor etc) și veți vedea ce bine e. Și pentru sufletul vostru, și pentru copil.