Nu cred că am întâlnit vreun părinte care să nu se simtă exasperat, enervat sau frustrat atunci când copilul său “se mirolăie”. Pare că nimic nu îi convine, pare că nimic nu îi ajunge și, oricât de mult am încerca să îi dăm ce vrea, copilul se plânge și mai mult. Miorlăiala agasează adulții mai mult decât plânsul sau țipătul unui copil, pentru că nu e clară. Ca din senin, când totul părea în regulă, apare miorlăiala și cred că ceea ce sperie și agită cel mai mult părintele este iraționalitatea situației și neputința de a o opri. Reacția noastră este de cele mai multe ori aceea de a-i ruga pe copii să folosească cuvintele, să se exprime rațional, ceea ce, am observat cu toții că nu funcționează, pentru că în acele momente creierul emoțional al copilului (sistemul limbic) a aruncat gândirea în aer, a preluat controlul, iar rațiunea s-a oprit, urmând a fi reluată după ce copilul se simte iar în singuranță și conectat la părintele său.

 

De ce apare miorlăiala?

Din experiența mea cu copiii mei și cu cei cu care am lucrat, miorlăiala apare în două situații:

  1. Când copilul se simte deconectat de părinte, nu are o încârcătură emoțională puternică, însă vrea atenția părintelui. Vrea ca mama sau tata să se uite la el, la jocul lui, la foamea sau pofta lui de ceva dulce, la dorința de a merge cu el la baie, la dorința de a bea apăr din paharul roz și nu din cel verde. În aceste situații, este suficientă apropierea conștientă a părintelui de copil, cu atenție, căldură și prezență, iar miorlăiala dispare ca prin farmec. Mai jos vă voi povesti și cum vă puteți juca cu copiii în această situație.
  2. Când cupa copilului este goală, când creierul său limbic e încărcat emoțional și vrea să ne anunțe că are nevoie să plângă.

 

Cum ne ajutăm pe noi înșine dacă ne agasează mirolăiala copiilor?

Pasul 1. Dacă am observat că suntem din acea categorie a părinților exasperați de miorlăiala copiilor, primul lucru pe care îl putem face este să ne sunăm o prietenă, pertenerul de cuplu, partenerul/a de LP (listening partenership) sau să povestim în terapie cât de mult ne enervează miorlăiala. Vorbește despre ce simți? Ce și unde simți în corpul tău? Ce îți vine să faci? Ce îți vine să îi zici copilului? Cum era când tu miorlăiai când erai mic? Ce îți spuneau mama și tata? Cum își era ție, cum te simțeai? Cu persoana care te ascultă poți să îți dai drumul vorbelor și emoțiilor, fiindcă știe să asculte și nu se sperie de tine.

Pasul 2. Miorlăie-te și tu, dar nu cu copilul tău! În altă conversație, roagă persoana care te ascultă (pe care o vei asculta și tu, la rândul tău, cu ce o doare pe ea) să fie martor la mirolăiala ta și să o primească cu blândețe, cu un zâmbet cald și cu o mângâiere. Dă-ți drumul la miorlăială, despre orice vrei tu. Că nu îți place mâncarea. Că nu a venit metroul la timp. Că ai stat în trafic. Că nu ți-a plăcut ce a zis colega ta. Că nu sunt spălate vasele. Că nu et ajută soția. Vă rog să fie miorlăială, cu sunetele însoțitoare, nu un discurs calm și academic. Vezi ce simți, cât de bine e când poți miorlăi conștient, iar felul tău de a fi din acel moment e primit cu căldură și fără stres, fără agitație sau tensiune.

Garantez, din proprie experiență, că acești doi pași ne ajută să înțelegem miorlăiala :-)!!!

C8frLRbWsAAZXTs

(Sursă foto – Pinterest)

Cum să reacționăm când copilul începe să miorlăie?

Miorlăiala anunță nevoia de conectare. De aceea, ne vom duce către copilul nostru amintinu-ne acets lucru și observând dacă putem să îi oferim această conectare. Dacă suntem iritați, atunci îi spunem că nu ne simțim prea răbdători și că îl rugăm pe celălalt părinte să stea cu copilul, dacă acesta este acasă. Dacă simțim că suntem calmi, atunci îi oferim atenție copilului și ne putem juca cu el astfel:

– Nu vreau lapte din paharul verdeeeeeee! Vreau din cel roz!! (cuvintele fetiței)

– Da, prințesa lui tati. Acum mă duc fuga fuga să aduc paharul roz.

Apoi, ne adresăm paharului verde:

– Îmi pare rău, dar prințesa mea astăzi nu te vrea pe tine, bye-bye, ne vedem altă dată. Hai tu, paharule roz. Ție îți place de prințesa mea?

– Foarte mult, spuse paharul roz. Abia aștept să bea lăpticul din mine!

În tot acest timp, tonul părintelui este unul jucăuș, în niciun caz ironic! Dacă suntem în situația 1 de mai sus, acest joc plin de căldură și ghidușie îl va face pe copil să își redobândească starea de siguranță și să se bucure de conectarea cu părintele său, care îl vede. Dacă e vorba de situația 2, acest joc îi va reda starea de siguranță, iar această siguranță îi va permite copilului să se descarce de tensiunile emoționale printr-un plâns bun. Plâns care și el are nevoie de ascultare din partea părintelui, fără prea multe comentarii.