Una din dorințele cele mai de suflet ale părinților legate de relația cu copiii lor este aceea de apropiere. De deschidere. De comunicare. “Aș vrea să vină la mine și să îmi zică de viața lui. Ca unui prieten. Să știe că se poate baza pe mine. Aș vrea să vină să îmi spună când am nevoie de ajutor. Aș vrea să îmi zică când i se propun droguri, sau când intră în belea.”

Da, cred că toți ne dorim această apropiere. Este normal să ne-o dorim, pentru că ne iubim copiii și pentru că poate unii dintre noi nu am avut această relație cu părinții noștri și vrem să o avem acum cu copiii.

Nu de puține ori aud părinți cu copii de toate vârstele că aceștia nu povestesc despre viața lor. Că nu le spun părinților că un copil i-a lovit sau a râs de ei. Că doamna profesoară a țipat peste măsură. Că s-a certat cu cea mai bună prietenă. Că s-a îndrăgostit de o fată. De ce nu e de ajuns să îi spunem “În mine poți să ai încredere. Un părinte își va iubi întotdeauna copilul și e singurul din lumea asta care îi vrea cu adevărat binele.” De ce oare nu sunt suficiente aceste cuvinte din partea noastră pentru ca el să se deschidă și să ne spună despre el? E nevoie de mai mult decât atât? Da, este nevoie de mai mult…

Unul din lucrurile pe care le știu despre copii (valabil și la adulți însă) este următorul:

“Eu te las în casa sufletului meu, în cotloanele mele cele mai adânci, uneori negre, alteori luminoase, doar dacă îndeplinești următoarele condiții:

  • Mă accepți așa cum sunt în marea parte a timpului –  e ok că nu îți iese mereu, am și eu înțelegere pentru greșeli.
  • Îți place de mine și, mai mult decât atât, te bucuri de mine! Vii acasă și ți se luminează fața când mă vezi!
  • Relația noastră nu este dată în cea mai mare proporție de grijile tale dacă mănânc, mi-am făcut temele, m-am îngrășat, am slăbit, nu am prieteni etc. I want fun în relația noastră!
  • Dacă încep să îți zic despre viața mea de la grădiniță sau de la școală, nu mă întrerupi zicându-mi – “Ah, dar trebuia să faci așa”, sau “Nu trebuia să îi dai una înapoi”, sau “De ce nu ai dat și tu înapoi”, sau “Nu se vorbește așa despre profesorul tău!” Asta e moartea pasiunii și nu îți mai zic niciodată nimic dacă tu, în loc să mă asculți, tot îmi dai lecții despre moralitate!
  • Nu facem doar activități pe care le consideri tu bune pentru mine. Unele lucruri care îmi plac mie pot fi nesănătoase sau neortodoxe (cum ar fi să mă uit la video-uri în care se aud cuvintele f**k sau s**it, deci te rog să îți deschizi mintea și pentru chestiile din generația mea.
  • Nu îmi critici pasiunile de social media și jocuri pe calculator! Dacă eu sunt pasionat de mașini, atunci mă asculți când îți zic seriile de motor, dacă e o mașină de lux, sport sau average. Eh, e ok că asociezi R8 cu Mercedes, credeam că am zis de 100 de ori că e Audi, dar totuși ești simpatic că mă privești cu drag când îți povestesc.
  • Nu îți e teamă când mă transform într-o pitzi, dacă îmi place să îmi fac câte un video slow-mo și apoi îl editez cu muzica “I like it like that” a lui Cardy B. E foarte important să știi că ea e căsătorită cu Offset de la Migos și că Migos nu cântă hiphop, ci trap. Dar e ok dacă uiți, mă distrez și eu cum încurci stilurile de muzică, că oricum îmi e drag când privim amândouă video-ul făcut și cum îți dai cu părerea dacă a ieșit cool sau nu.
  • Nu stai să te dai de ceasul morții că nu am destule prietene, sau nu reușesc să îmi fac. Asta e, mai am și eu probleme de relaționare acum la 7 ani (by the way, nici pe tine nu te prea văd cu o viață socială spumoasă, mami, uneori chiar mi se face milă de tine și mă întreb de ce nu aplici și tu toate chestiile de relaționare despre care tot vorbești) sper să le rezolv dacă nu până la 18 ani, atunci poate până la 50. Ah, așa e, unele le rezolv nu cu ajutorul tău, asta e tough pentru tine, nu? Poți să accepți că o să fiu și eu un adult cu probleme? Că dacă nu accepți, e posibil să pierzi din bunăciunea de timp petrecut bucurându-ne împreună.

 

 

iStock-831688498-1024x683

(Credit foto – Pixabay)

 

  • Privim împreună serialul meu preferat – din când în când
  • Îți mai încalci principiile de viață sănătoasă de dragul meu
  • Nu îmi critici prietenii, doar mă asculți dacă îți zic chestii rele de ei
  • Îmi dai voie să mă enervez și eu ca tot omul, indiferent că am trei luni sau 17 ani!
  • Mă asculți și accepți că tu faci greșeli cu duiumul și nu mă manipulezi sentimental să ne împăcăm repede ca să te simți tu bine iar
  • Repari tu cu mine relația atunci când o dai în bară, nu aștepți să vin eu să mă rog de tine să mă iubești iar. O fac, dacă nu am încotro, dar atunci să nu mai ai pretenții să mă deschid! Eu iert orice și oricât la părintele meu, cu condiția să îmi respectați și voi o vreme distanța pe care o pun între noi și cu condiția să mă curtați când eu vă zic “N-am chef”, sau “Lasă-mă”, sau “Ești culmea, n-am nimic, doar n-am chef să stăm de vorbă”. Curtați-mă cu tact, cu umor, respectând distanța în același timp. Habar nu am cum aș face eu asta, dar nu e treaba mea, e a voastră.

Văleu! Ce listă lungă de cerințe, cu siguranță mai sunt multe altele, copiii ăștia din ziua de azi au o groază de pretenții de la noi. Dar știți de ce? Că pot, vorba lor :-)))). Și fiindcă ei știu că și noi putem. Unde mai pui că ieri scriam că nu ne putem iubi copilul condiționat :-)))))

Hai că avem treabă!