Empatia și iertarea sunt două dintre cele mai înalte valori pe care le poate simți și dărui ființa umană – de aceea eu știu că majoritatea părinților își doresc ca și copiii lor să le poată avea, să le manifeste față de cei din jurul lor.

Dar mai întâi, ce este empatia? Și poate un copil să o simtă? Empatia este abilitatea de a ne concentra atenția pe o altă persoană, punând în fundal ce simțim noi în acel moment și de a ne imagina cum ar fi să fim noi în locul acelei persoane. Ce am simți noi dacă am fi ea. În limbaj simplu, empatia înseamnă să mă pun în papucii altei persoane, să simt și să gândesc ca ea. După cum se observă, este un proces intenționat și conștient. De cele mai multe ori, în urma acestui exercițiu de imaginație, începem să simțim compasiune față de acea persoană. Tot acest proces descris aici înseamnă empatia. Observăm că empatia are două părți: acest role-play, pe de o parte – care e dat de funcționarea cortexului prefrontal (partea de creier care guvernează gândirea și rațiunea) și compasiunea, pe de cealaltă parte – care e simțită cu sistemul limbic (sălașul emoțiilor). 

Da, un copil o poate simți încă de la cele mai mici vârste, însă intensitatea ei și abilitatea de a o manifesta cresc pe măsură ce se dezvoltă cortexul prefrontal, care, spun cercetătorii în neuroștiință, se maturizează la 21-24 de ani. Emoția de compasiune care apare după exercițiul de punere în locul celuilalt, o simte încă de mic, fiindcă emoțiile copiilor sunt la fel de intense ca cele ale adulților. 

Dacă empatia mi-a fost mai ușor să o descriu, iertarea îmi este un pic mai greu – asta fiindcă am crescut, ca majoritatea dintre noi, cu ideea religioasă că trebuie să iertăm pe cel care a greșit față de noi. Imediat și, dacă se poate, să și uităm ce s-a întâmplat. Cred că iertarea presupune că atunci când cineva te-a rănit, să nu rămâi supărat pe el. Sincer, nu am cum să cred în vorba populară că dacă nu uiți, nu ierți cu adevărat, fiindcă uitarea nu se întâmplă în creier atunci cand îi dau eu o comandă. Eu cred mai degrabă că iertarea are loc dacă, înainte de a face pace cu persoana care m-a rănit, îmi procesez propria durere cauzată / activată de acea persoană, o retrăiesc cu cineva drag și apropiat care știe să îmi asculte emoțiile și să aibă empatie față de mine (ideal, chiar persoana în cauză) și eliberez acea durere. Voi putea avea iar o relație autentică cu acea persoană după ce ea va repara față de mine. Apoi, gata, am iertat-o! Astfel, iertarea este opțională și intențională, iar, dacă o simt, iertarea autentică este o consecință a atenției mele față de ceea ce am simțit.

(Image by Gerd Altmann from Pixabay )

Eu cred că toți copiii sunt capabili de a simți empatia și iertarea. Cu condiția ca propriie lor emoții și dureri să fie ascultate mai întâi. Când sistemul lor limbic s-a eliberat de o parte din tensiunile emoționale, atunci se face loc pentru generozitate și dăruire. Eu nu cred în lecțiile de moralitate ținute copiilor, în care le spunem că e bine să fie empatici și să ierte, fiindcă acest lucru doar pune presiune pe ei să simtă ceva ce nu pot uneori. Eu cred, mai degrabă, în modelul pe care îl arătăm noi copiilor legat de empatie și iertare: ce facem atunci când cineva ne-a rănit? Cum gestionăm și eliberăm emoțiile noastre legate de acea persoană și durerea pe care o simțim? Cum ne reapropiem de acea persoană – asta dacă decidem să o mai facem? Apoi, le povestim copiilor, cât mai simplificat, tot acest proces prin care am trecut noi și cum am ajuns la iertare. Și legat de empatie, copiii văd ori de câte ori o simțim față de ei, mai ales. Iar un copil care primește empatie și pentru comportamentele cele mai nerezonabile (ca atunci când își lovește frățiorul, spre exemplu), o va învăța automat! Este cumva legea firii: poți să dăruiești mult mai ușor când primești!

Voi da un exemplu. O dată, eram în IKEA și Anna, fetița mea mijlocie care atunci avea 5 ani, a văzut un băiețel care se speriase de o păpușă neagră și țipa. Am văzut din privirea Annei că empatiza cu el (probabil fiindcă și ea trecuse prin așa ceva, și stim că empatizăm mult mai ușor cu ceva ce ne este familiar:-)) și că vrea să facă ceva. S-a dus lângă el și s-a prefăcut că și ea se sperie de păpușă. Băiețelul a început instant să râdă. Apoi Anna a început să trântească păpușa pe jos și să facă „Au, au!” – la care băiețelul iar a început să râdă. Așa își manifestă copiii empatia, e important să observăm aceste momente înălțătoare, deoarece copiii folosesc mai puțin cuvintele pentru a-și manifesta empatia, la ei faptele vorbesc mai mult.

Și pentru că acest articol este scris de mine cu drag, din prietenie și susținere a activității prietenilor mei de la Danonino, a căror brand ambassador am fost acum câțiva ani (alături de alte persoane dragi vouă), îmi doresc să vă aduc în atenție noua campanie de suport al părinților în educația copiilor lor. Fiindcă empatia se învață, iar generozitatea se practică, Danonino vine cu provocări pentru copii, care le întăresc principiile de viață încurajate și de părinții lor – dăruirea, cititul, grija față de anumale și față de cei din jur.  Așa cum poate știți de pe ambalajele de pe iaurturi și brânzici, Dino este personajul care îi ajută pe cei mici să doneze hainele rămase mici și jucăriile de care se pot despărți către copiii mai norocoși. Pașii sunt următorii: 

Pas 1 – la achiziționarea brânzicilor sau iaurturilor Danonino, scanăm codul QR, apropiind telefonul cu camera foto deschisă. În partea de sus a ecranului va apărea un link pe care trebuie să apăsăm pentru a intra în site-ul dedicat campaniei.

Pas 2 – O dată ajunși pe site-ul campaniei, rezolva toate cele 24 de provocari si descarca diploma de mic URIAS.

Așadar, implicați-vă în această campanie frumoasă și binevenită, inițiată de Danoninp, mai ales în perioada pandemiei, când ne simțim amorțiți și avem nevoie de idei și de susținere! Și haideți să exersăm empatia, cu intenție și atenție!