Vorbim adeseori despre împrietenirea copiilor cu emoțiile lor. Le povestim despre furie, frică, tristețe, bucurie, dezgust și surpriză. Ca în filmul “Întors pe dos”. Le spunem că sunt normale, încurajându-i să nu se teamă de ele. Însă, realitatea este că atunci când ne suprindem copilul trist, impulsul este să îl scoatem din starea de tristețe, înveselindu-l și distrăgându-i atenția cu ceva. Atunci când îi este frică, îi spunem că nu sunt motive reale să îi fie frică, că monstrul de sub pat nu există sau că acei copii care nu se joacă cu el la școală sunt și ei doar niște copii. Când se înfurie, îi reamintim că nu e bine să ne enervăm și îl încurajăm să își folosească cuvintele, să nu bată din picior. Astfel, pe de o parte le explicăm copiilor că emoțiile sunt bune, însă atunci când le trăiesc cu adevărat, noi le demonstrăm contrariul: că nu e bine să simtă ceea ce simt, este chiar periculos pentru ei să simtă atât de intens, pentru că noi, părinții lor, nu ne putem descurca cu ceea ce simt ei.

Scriu acest paragraf cu regretul că nici eu, cu toată știința și practica mea, nu reușesc să îmi ascult copiii și să le onorez trăirile. Cu regret, dar cu înțelegere și compasiune față de neputința pe care o simt adeseori și cu prețuire față de mine pentru momentele în care pot să le fiu alături.

 

De ce avem dificultăți în a le fi alături copiilor atunci când aceștia își trăiesc intens o emoție?

Un prim motiv este acela că noi înșine ne temem de ceea ce simțim. Câți dintre noi stăm cu unul din sentimentele pe care le aduc următoarele gânduri:

  • “Nu sunt bun”
  • “Nu sunt în stare să slăbesc”
  • “Iar am țipat la copii, sunt o mamă rea”
  • “Nu pot să fac ce îmi propun, nu pot să duc lucrurile la bun sfârșit”
  • “Nu merit”
  • “Sunt singur”
  • “Nu mă simt în siguranță cu nimeni”
  • “Manipulez oamenii, fiindcă vreau să dețin controlul”
  • “Mă las manipulat de alții, nu sunt în stare să spun NU”
  • “Din cauza mea s-a întâmplat X”
  • “Am fost rău în acel moment”
  • “Și din cauza mea a eșuat relația”
  • “Și din cauza mea copilul meu suferă”

Majoritatea dintre noi nu putem sta cu acest sentiment. Nu putem fi “mindful” cu el, nu îl putem observa cum ne invadează stomacul, cum ni se oprește respirația, cum simțim că ne scurgem și intrăm în pământ. Că murim. Nu putem sta cu el, nu pentru că e copleșitor, ci pentru că nimeni nu ne-a învățat că emoțiile vin și pleacă. Că, așa cum spune dr. Peter Levine în metoda sa Somatic Experience, fiecare ființă umană pendulează între contracție și expansiune. Între o stare de bine și o stare mai grea. Nimeni nu ne-a învățat cum să devenim fluzi și să avem încrederea că atunci când ne simțim rău este doar fluxul și că va veni în curând și refluxul. Nu avem experiența trăirii unei emoții intense alături de cineva, fiindcă mai toată lumea se sperie de emoții intense. Nu ne simțim în siguranță cu o trăire grea. Și pentru că e atât de greu să simțim de unii singuri, sentimentele provocate de gânduri ca cele enumerate mai sus, alegem să nu le mai simțim. Așa că mâncăm, ne îngropăm în muncă, consumăm substanțe, luăm antidepresive atunci când nu e cazul, manipulăm, facem scenarii, ne certăm pe sine, facem shopping excesiv, ținem diete, mâncăm excesiv de sănătos, facem excesiv de multă terapie, citim prea mult, ca să învățăm să fim mai buni etc. Totul ca să fugim de ceea ce simțim. Dacă ar fi să le trăim cu adevărat, ele ar arăta inițial ca o luptă sfâșietoare din care pare că nu ai cum să ieși învingător. E o disperare acolo, aceea că nu ești bun. Panica că nu ajungi la capăt, că tot greul ăsta nu se va termina niciodată. E urlet și zvâcnet. Durere în corp. Cădere în genunchi. Încovoiere. Parcă o cauți pe mama, să stea cu tine când e totul atât de copleșitor și de greu.

 

“Din cauza mea copilul meu nu e fericit”

Un alt motiv pentru care ne e greu să le fim alături copiilor când trăiesc intens o emoție este pentru că ne simțim responsabili și vinovați pentru starea lor. “Din cauza mea copilul meu nu e fericit”. Să presupunem că e așa. Cunosc acest gând tare bine, la fel cum cunosc și vinovăția și spaima pe care le generează. Nu sunt bun, nu sunt în stare. Ce mă fac? Am eșuat! Ce se va alege de viața lui? Vedeți cum aceste cuvinte nu sunt despre copil, ci despre noi? De aceea nu ne iese să ne reparăm copiii, de aceea nu se repară de multe ori când merge copilul la psiholog cu o problemă, pentru că nu este despre reparat la copil. Este despre a ne înțelege, a vedea, a accepta dinamica din noi înșine, părinții lui. Copilul simte când relația noastră cu el este despre a-l face pe el bine, pentru…a putea fi noi liniștiți că ne-am făcut datoria de părinte!

 

Și atunci, cum să ne fie mai bine?

Privind relația parentală ca o călătorie împreună. În care noi știm că avem privilegiul să învățăm despre noi înșine uitându-ne în oglinda pe care ne-o ține copilul în față, greșind mult, căzând, ridicându-ne cu încredere. Dar mai ales cerând ajutor celor din jur.

Pe măsură ce ne împrietenim cu emoțiile și trăirile noastre puternice, le putem fi alături copiilor. Doar când le suntem alături și nu ne speriem de ceea ce simt și de descărcarea lor emoțională, pot copiii învăța auto-reglarea. Fiindcă, auto-reglarea se învață, asemenea mersului în picioare, alături de părinte.

 

dd80c5e74acfe1f4db678fd0a043728e--hand-painted-rocks-painted-rock-family

(Sursă foto – Pinterest)