Ieri tatăl și-a luat copilul preadolescent de la școală și apoi au mers în parc.

– Punem muzică pe telefon? întrebă copilul.

– Da, răspunse tatăl.

Și au ascultat muzică, în timp ce povesteau despre formațiile pe care le ascultau, unde dau concerte și când vor ajunge în România. După ce au venit din parc, copilul a cerut timp de ecran.

– Azi nu e ziua noastră de ecrane, a răspuns tatăl, simțind un fior în tot corpul. Știa că băiețelul lui se va răzvrăti cumplit. Îl simțise tare încordat încă de când l-a văzut la școală. Mai devreme tatăl îi mai spusese un Nu când copilul îl rugase să îi mai ia un fidget spinner (o jucărie haioasă). Iar acum tatăl simțea că abia mai poate zice încă unul.

– Și dacă nu accept asta? Nu am chef de regulile tale!

– Da, știu că ai vrea la calculator. Dar regula noastră e că azi nu avem timp de electronice. Și îmi doresc să petrec timp cu tine.

– Eu nu! Nu am nevoie de timp cu tine. Eu vreau să mă joc și atât. Nu am nevoie de conectarea cu tine, cum îi zici tu așa enervant.

Tata fiu

 

Tatăl nu se dădu bătut. Știa că fix de asta are un om nevoie când e supărat. De conectare. Calculatorul î-ar fi adus în acel moment doar o distragere de la ce simte. Așa că își adună toată puterea și menținu limita, pe un ton cât putu de calm. Atunci băiețelul izbucni în plâns zguduitor. Spuse niște cuvinte greu de reprodus, pe care tatăl se căzni să nu le ia personal și să nu le creadă. Reuși. După ce plânse 10 minute, băiețelul spuse printre lacrimi mari de o reală suferință:

 

– De ce ziceți voi că sunt deștept? Voi ziceți asta fiindcă sunt copilul vostru. Eu sunt un prost. Cel mai prost din clasă.

Atunci tatăl își dădu seama ce sentimente adânci stăteau sub încordarea copilului. Sentimente la care nu ar fi ajuns fără această limită la ecrane. Îl ascultă în continuare cum plânge, spunându-i din când în când că e alături de el. Și că îi pare rău că simte că e prost.

– Puiule, tare rău îmi pare că tu crezi că ești prost, Chiar ești un copil așa deștept!

– Nu îmi mai zice “puiule”. Crezi că îmi place? Urăsc când te porți cu mine așa. Faci pe deșteptul. Sunt prost și gata!

– Nu ești prost. O să găsim noi o cale prin care tu să te simți așa cum ești: bun și inteligent și talentat.

– Nuuuuu!

Și mai plânse o bucată de vreme.

După tot plânsul acesta, copilul își chemă tatăl și îl rugă să peteracă timp cu pisica lui, Ocelot. Tatăl îl luă în brațe.

– Hai să îi citim lui pisi “Motanul Încălțat”.

– Hai, spuse tatăl. Și Ocelot al nostru e ca motanul încălțat!

– Da, râse băiețelul. Cum e?

– Păi e deștept, își iubește stăpânul și se crede frumos al naibii.

– Da! râse copilul.

Și se cuibăriră toți trei în pat, citind Motanul încălțat.