Copiii activi sunt cei pe care nu ai cum să nu îi observi, fiindcă sunt peste tot. Îi recunoști repede: ei sunt acei bebeluși care fac primii pași la 8-10 luni în loc de 11-13. Sunt acei copii care în loc să meargă, sar și se prind de liane. În loc să coboare scările, preferă să alunece pe balustrade în jos. Dacă au într-o încăpere o masă cu creioane colorate pe ea, vor vrea să se urce pe masă și apoi să sară pe unul din scaune, în loc să se așeze și să coloreze. Pe tobogan în parc se dau pe burtică cu capul în jos.

La grădiniță nu pot sta pe scaun mai mult de 5 minute fără să se ridice. La școală vor lua creionul altui copil și îl vor arunca în sus. Copiii activi și zvăpăiați sunt mereu în mișcare, mereu în căutare de lucruri noi de făcut și de explorat. Am observat că dacă îi tratăm pe copiii activi uniform, așa cum i-am trata pe cei cu temperament flexibil sau timid, ei nu se vor simți acceptați, iar noi vom avea senzația că eforturile noastre de conectare sunt în zadar (În cartea sa The Emotional Life of the Toddler, psih. dr. Alicia Lieberman descrie temperamentele copiilor ca fiind slow to warm up – adică timid -, easy (flexibil), activ și dificil).

Dr. Michael Thompsohn, unul din cei mai renumiți specialiști în viața emoțională a băieților, povestea de importanța mișcării fizice la școală, înainte de a se așeza copiii în bănci. Ce relație apropiată ar exista între profesor și copil dacă atunci când profesorul își vede elevii fără stare, i-ar scoate afară câteva minute.

În acest articol nu vorbesc despre copiii care ori de câte ori se apropie de noi, ne cer ceva. Sau care vorbesc excesiv și nu se pot concentra niciodată pe o activitate. Sau care aleargă fără scop dintr-un loc într-altul și par rupți de sine și de ce e în jur. În aceste situații nu este vorba de temperament activ, ci de o deconectare profundă de sine și de persoanele de atașament, deconectare care are nevoie de cele mai multe ori de ajutor specializat.

Cunosc o mamă care are un băiat cu un temperament activ, care este extrem de zburdalnic și nu stă o clipă locului. Când era mic mama era adeseori frustrată că nu stătea locului cu să se drăgălășească împreună, părea că nu are timp de asta. Încetul cu încetul, observându-l și citind despre copiii activi, mama a început să îl înțeleagă.

A văzut că, pentru a se apropia de el, primul pas pe care a trebuit să îl facă a fost să îl accepte așa cum este el, adică zăpăcit și să nu își mai dorească să fie altcumva. Apoi mama a văzut cât de bine le face amândurora să îi învețe ritmul și să își adaptez pașii la ai lui. Această recalibrare a sa în relația cu el a însemnat pentru băiat cea mai pură formă de empatie pe care o putea primi de la mamă.

 

3239f21181440dcf91828adf0687df66

(Sursă foto – Pinterest)

Astfel, atunci când vrea să stea de vorbă cu el, năzdrăvanul se cațără pe o liana pe care o au atârnată în casă, se leagănă pe ea și îi povestește mamei despre școală. Sau sare din pat pe parchet. Sau se pune cu capul în jos și cu picioarele pe perete. Toate astea în timp ce îi povestește viața lui frumoasă și pasionată. Pe stradă, uneori își ia părintele de brat și o ia la fugă. Pur și simplu, fără un anunț prealabil. Corpul lui plin de enrgie o cere. Și mama, și tata l-au învățat pe băiatul ăsta, îi cunosc gesturile fizice și privirea când știu că nu poate sta locului.

Și furia îi e extrem de viscerală! Mama tresare ori de câte ori aude și o ascultă. În acele momente copilul are nevoie de mângâiere, voce joasă și contact vizual. Ca să își simtă părintele alături. Dacă are momente în care se teme și vrea să o ia la fugă, mama fuge cu el. Dacă e la o petrecere și nu se simte confortabil, îl mângâie. La copiii activi, mângâierea e cea mai buna formă de comunicare. Fiindcă acești copii sunt mai senzoriali decât am putea crede.

Când vine de la școală sau de la grădiniță, copilul zvăpăiat are nevoie de o formă de joc fizic prin care să își elibereze energia, dar și tensiunile pe care corpul lui le-a acumulat. Ideal e să se joace cu părintele de-a v-ați ascunselea. Sau de-a prinselea. Sau să se cațere în copaci și pe garduri, cu atenția părintelui pe el. Sau să meargă pe bicicletă sau cu rolele. O dată, când tata l-a luat de la școală pe băiețel, a venit cu bicicletele în portbagajul mașinii. Copilul s-a înfuriat cumplit, fiindcă voia doar să ajungă mai repede acasă și să se joace pe X-Box.

Tata i-a spus că vor merge în parc cu bicicletele. S-a opus, a plâns, s-a descărcat astfel de haina tensiunilor accumulate de câteva zile, după care au mers în parc și s-a urcat cu bicicleta și pe rampe! Iar acasă a ajutat la curățenie. După asta tata și fiul s-au băgat unul în celălalt și au citit o carte.

Astfel, după o luptă cu pernele, wrestling, alergat sau joc fizic, copilul activ se relaxează și poate citi o carte împreună.

Ce mai putem face cu copiii zvăpăiați pentru a-și concentra atenția? Putem petrece împreună clipe de prezență conștientă jucându-ne fie de-a pozițiile yoga și dându-le nume simpatice, cum ar fi poziția fluturelui, a pisicii, a leului (pe care le găsim în cărticele de mindfulness pentru copii), fie culegând frunze și grupându-le după culoare, după forme sau după zimți. Sau numărând toate lucrurile de culoare mov din jurul său. Plimbările cu animăluțul de companie sunt minunate pentru concentrarea atenției. Daaaar… toate aceste jocuri le putem face DOAR după ce s-au jucat și au alergat așa cum o făceam noi pe vremuri, în curtea bunicilor sau în spatele blocului.

Așadar, ca o concluzie, copilul zvăpăiat are nevoie de un părinte care să își adapteze, din când în când, ritmul propriu la al lui.