Când vine toamna, o dată ce afară frunzele iau toate culorile, parcă și în ființa noastră se întâmplă același lucru cu emoțiile noastre: devin tot mai colorate! Pe de o parte avem un sentiment de ceva nou, de schimbare, iar pe de altă parte o umbră de regret că ne despărțim de ceva drag: timpul și conectarea cu cei pe care îi iubim. O naștere și un sfârșit, un alfa și omega. De aceea, dacă sesizăm că ne simțim ciudat și contradictoriu, ca “avem emoții”, ne putem imagina de unde vin.
Începutul școlii sau grădiniței e dificil pentru copii, dar mai ales pentru noi. În acest articol nu mă voi concentra pe copii, ci pe pregătirea emoțională a NOASTRĂ! Pentru că în principal atunci când noi suntem bine, când ne-am pus noi primii masca de oxigen, cum spune Patty Wipfler, le-o putem pune și copiilor și le putem fi de un real ajutor.
Cum ne dăm seama că avem amintiri emoționale vechi care vor să vină la suprafață?
Mulți dintre noi ne-am imaginat că pregătirea pentru un nou an de învățământ presupune planificarea cumpărăturilor – a pantofilor și hainelor de toamnă, a ghizdanului și a rechizitelor. În anii trecuți poate am observat cum aceste momente erau unele pline de frustrare, poate uneori chiar îi certam pe copii. Poate apoi am decis să nu îi mai luăm cu noi, ca sp fim cpncentrați în proces. Poate ne făceam planuri de conectare zilnică cu ei, ceva se întâmpla la mijlocul zilei și apoi iarăși aveam conflicte. Personal, eu am observat că în fiecare an, cu toate momentele de a fi împreună cu copiii, frumoase și pline de căldură, țipam la unul dintre copiii mei înainte de prima zi. În fiecare an!!! Deși îmi propuneam clar să nu o fac și să le fiu alături, fiindcă știam că pentru ei e greu și confuz. Anul trecut mi-am dat seama că probabil am eu niște sentimente vechi care plutesc acolo, însă până anul acesta…..am uitat! Mai jos vă scriu o poveste care s-ar putea întâmpla oricăruia dintre noi, dacă nu cumva s-a și întâmplat.
Mergem împreună să alegem ghiozdanul – da, e ideal să îi luăm și pe copii cu noi, să se implice alături de noi în pregătirea pentru școală. Șă își aleagă caiet cu pisică sau cu un băiat pe skateboard pe copertă. Și la un moment dat vrea a 3-a înghețată. Noi zicem nu. Și atunci se supără și face o criză chiar acolo, în librărie sau supermarket. Iar noi putem simți că ne trădează și nu înțelegem.
Sau: copilul mai are de terminat câteva teme de vacanță. Îi spunem zilnic să o facă, mai e puțin până începe școala și e evident că el nu mai reușește să termine tot. El se stresează îngrozitor, deși nu arată, că se duce la joacă afară non-stop. În schimb, când vine acasă trântește dacă ceva nu e cum vrea el. Noi ne activăm la maxim, fierbem de nervi. Și, în loc să ascultăm supărarea copilului, o revărsăm pe a noastră asupra lui.
Eu cunosc scenariile aceasta, de la A la Z, deci și partea cu revărsarea emoțiilor mele asupra lui, așa cum scriam mai sus.
Care e povestea ta legată de începutul de grădiniță sau școală ?
După atâția ani în care prima zi de grădi sau școală nu a fost așa cum mi-am dorit, în care eu să fiu stâlp emoțional pentru copii (inclusiv cea de ieri :-), m-am hotărât să deslușesc exact de ce devin ca o furtună la primul pas greșit al copiilor? Așa cum v-am obișnuit de atâta timp, am făcut listening partnership. Fiindcă atunci când suntem ascultați de către cineva care știe să ne asculte fără judecată, fără să ne dea sfaturi și fără să interpreteze cuvintele noastre, mintea noastră devine mai sclipitoare, datorită faptului că emoțiile grele se evaporă. Ascultătorul ne vede, ne simte, ne aprobă, tot ce simțim e ok, senzația de siguranță pentru noi este mare și uneori vărsăm o lacrimă, alteori plângem, și iar alteori râdem zgomotos. Toate aceste mecanisme naturale de detensionare ajută la evaporarea durerilor trecute.
De aceea, vorbește cu cineva despre cum au fost începuturile de an școlar pentru tine? Faceți schimb de ascultare, povestește, apoi ascultă și tu. Cu soția sau soțul, cu o prietenă, cu un coleg, cu un alt părinte. Povestea ta începe probabil când ai fost prima oară la grădiniță și te-ai despărțit de mama și de tata. Sau te-ai întors de la bunici pentru a începe anul școlar. Cum a fost despărțirea de bunici? Dacă nu îți amintești cum era pentru tine la vârstele mici, sun-o pe mama sau pe tata și roagă-i să îți mai zică ei. Povestea lor sigur va trezi niște amintiri emoționale rămase în memoria implicită, chiar dacă nu ți le amintești tu, pas cu pas.
(Sursă foto - Getty Images)
Apoi, amintește-ți cum era la grădi și la școală. Senzația de teamă că ești într-un mediu necunoscut. Că dacă nu mai vine mama. Confuzia unei noi lumi, cu reguli noi și responsabilități noi.
Teama că se termină distracția. Voia bună. Că va urma o perioadă oribilă de teme și de presiune a notelor. Discuțiile interminabile cu cadrele didactice și poate și cu familia că e gata cu joaca. Când tu nu erai gata deloc, și de aceea țipa toată ființa ta!!
Amintește-ți care era atmosfera din familie legată de începerea școlii. Aveai un frate mai mare care mereu dădea de necaz și părinții începeau cu morala că anul acesta va trebui să fie altfel? Știai că prietena ta cea mai bună s-a mutat la altă grădiniță și nu te vei mai vedea cu ea? Aveai o soră mai mică căreia îi era tare teamă să se despartă de părinți și toată atenția era concentrată asupra ei? Iar tu, care mereu te descurcai cu toate, erau uitat și primeai mai puțină atenție?
Da. Dacă am avut dureri de acest fel, probabil că vor reveni în această perioadă a anului. De aceea, pentru a-ți susține emoțional copiii, mai întâi spune-ți povestea ta. În tihnă. Ia-ți o oră la 2-3 zile și amintește-ți de cum erai tu ca fetiță sau băiețel atunci când erai mic. Când plecai pentru prima oară de la mama sau de la tata. Când începeai școala. Când nu îți terminaseși temele de vacanță și îți era frică de consecințe.
Uneori, în povestea ta poți începe cu scenariul pe care îl ai despre copiii tăi și cum ai vrea să fie grădinița sau școala pentru ei. Vezi ce simți, vezi dacă ai o tensiune interioară legată de
- Vreau să nu plângă!
- Vreau să învețe bine! Să ia note mari! Să nu dureze mult adaptarea!
- Vreau să își facă prieteni buni, de un anumit fel!
- Nici să nu se gândească să mai vrea și jucării!
Pornind de la ceea ce vrem urgent și neapărat de la copiii noștri, ajungem la ce era dificil pentru noi în copilăria noastră.
Așadar, hai să povestim despre noi mai întâi! Apoi, cu siguranță ne vom ajuta copiii mult mai apropiat și îngăduitor!
fiica mea a reinceput scoala. Cu fericire! Noi ne ghiontim ca nu e normala, ca ii placem (desi si eu si sotul am fost copiii aia iubiti de profesori pt ca eram f. buni la invatatura si interesati de ce spun profesorii). Dar nu e bai, ca bomba a cazut de la bunici ce au inceput sa comenteze: vai saracul copchil, cum merge el la scoala asa devreme…. si nu, nu pricep ca asta nu ajuta.
Ca o remarca, de cand am copil am incercat sa reduc vaicareala si sa vaz partea buna a lucrurilor. Adica daca alta data la sf concediului incepeam un cantec de dor si jale, in zilele astea aleg sa accentuez partea frumoasa: a fost, a trecut, abia astept sa vad colegii etc. Eu cred ca schimbarea si educatia vin de acasa.
Ma bucur mult ca fetita ta se bucura de scoala. Si ca ai o atitudine pozitiva asupra lucrurilor, ca alegi sa vezi partea vesela si sa dai la o parte pe cealalta. De multe ori ajuta acest lucru.
Cred insa ca si tristetile apar nu intamplator si ca, asemenea personajului Tristete din filmul Intors pe dos, au nevoie de atentia noastra. Iti multumesc!
Dragă Otilia, mulțumesc tare mult pentru articol, este minunat!
Am o întrebare legată de emoțiile copilului meu care plânge de fiecare dată când îl las la creșă.
El merge la creșă de la 3 luni, acum are 1 an și 3 luni.
De aproximativ o lună plânge în fiecare dimineață când îl las la creșă; mma-mma, mma-mma, toată ziua… Mi-au spus educatoarele că îl pot distrage cu greu toată ziua de la „mma-mma”, el vrea să stea exclusiv cu mine și nu își găsește liniștea dacă nu sunt în preajmă.
Cum aș putea să îi reduc din această teamă de a rămâne fără mine?
Îi spun seara când îl pun la somn că a doua zi îl duc la creșă, că se va juca cu prietenii lui, cu profesorii; că îl las dimineața și seara îl iau înapoi. Dimineață îi spun că îl las, dar mă întorc după el… Tot plânge și nu vrea să se dea jos din brațele mele…
Mulțumesc!
Liliana, ii este teama sa se separe de tine. Teama asta se evapora prin conectarea cu tine inainte de a merge la gradinita, la intoarcere si ori de cate ori sunteti impreuna. Teama iese prin ras si plans. Deci sa radeti mult, iar atunci cand sunteti impreuna si copilasul tau vrea sa planga, sa incerci sa nu il distragi de la a simti teama, El atunci incepe un proces vindecator, de a elibera teama plangand. Si daca e oprit, nu mai pleaca teama :-). Uite aici un articol de-al meu despre plans si crizele de furie – http://www.totuldespremame.ro/copilul-tau/psihologie-si-comportament/lumina-de-la-capatul-tantrumului
Si tu ai nevoie sa fii ascultata, despre cum a fost pentru tine despartirea de parinti cand ai mers la bunici, la gradi..
Iti doresc multa putere si conectare cu micutul tau!
Copilul meu are 3ani si 10 luni.e primul an (oficial)de gradi.am incercat si anul trecut dar a fost greu.a plans in continuu si am renuntat (neavand nici varsta necesara,dpdv al doamnei educatoare).anul asta speram sa fie mai bine cu toate ca are aceeasi problema cu statul la gradi…o solutie eficienta are cineva???
Buna Daniela, uite, am raspuns mai jos Lilianei si cred ca te ajuta si pe tine…Si eu am amanat cu baietelul meu an de an pana la 5 ani jumatate. Si atunci a fost la fel. Amanarea nu e o solutie, daca vreti ca baietelul sa mearga la gradi. Asa ca va recomand sa il ascultati cand plange, din orice motiv aparent neintemeiat. Plansul acesta il ajuta imensa sa se descarce de frica..Si nu uita de tine, ca si tu ai nevoie de asultare. Multa! Eu de 4 ani incerc sa ma organiez macar o data la 2-3 zile sa ma asculte cineva si sa fiu ascultata. Altfel nu am mintea buna pentru copiii mei.
te imbratisez!
Liliana, Daniela, nu sunt in măsura sa va dau sfaturi, dar vreau sa va rog sa fiti alături de copiii vostri. Am 30 de ani, dar inca imi aduc aminte cum urlam (pt ca deja nu mai era doar plans) cand ma lasa mama la grădinița. Eram disperata, imi era extrem de frica sa stau acolo printre străini, fără ea. Mereu stăteam singura, nu ma puteam apropia de colegi. Si astăzi am unele dificultăți de relaționare. Iar mama mea începe sa rada cand deschid subiectul, desi spune ca si ea a suferit la momentul respectiv. Poate vi se permite sa stati cu ei in clasa o zi, doua, apoi pe hol si sa vina ei la voi cand simt nevoia. Nu stiu. Chiar nu stiu care e soluția, ma îngrijorez si pt fiul meu, care deocamdată e bebe. Va imbratisez! Otilia, mai scrie, mai învață-ne, avem nevoie de tine!
Iti multumesc, Mia, ca ne-ai impartasit aici dificultatile prin care ai trecut tu…Asa e…conteaza mult sa fii vazuta atunci cand ai nevoie. sa ti se asculte durerile…Si eu cred ca e bine sa stam cu copiii cateva zile, daca ni se permite, fiindca in acest fel ei pot lasa la o parte teama de separare pe care o simt si se pot concentra pe a cunoaste copiii. Dupa ce va trece perioada cand noi stam acolo, copilul va avea deja niste porieteni si ii va fi un pic mai usor. Dar lacrimile vor veni si atunci. Ca asa iese teama de separare.
Buna Otilia, cat e normal sa dureze aceasta etapa de plans? Stiu ca fiecare copil e dieferit dar as vrea sa am un reper, sa stiu cand este cazul sa ma ingrijorez. Baietelul meu a inceput cresa la un an, au trecut mai bine de 3 saptamani si inca plange cu disperare in fiecare dimineata. Am inceput progresiv, primele 3 zile am stat cu el in grupa cate o ora. In acest timp era curios sa exploreze dar in acelasi timp si temator. Gasea jucarii si mi le aducea mie sa ma joc eu cu el. Educatoarea ma sfatuit sa incerc sa fie pasiva, sa observ doar ce se intampla , sa-l imbratisez cand are nevoie dar atat. Apoi au inceput si alti copii sa imi aduca jucarii si sa mi se aseze in brate. Educatoarea a decis ca e timpul pentru prima separare, altfel va sta numai la mine in brate.In a 4- a zi a fost prima separare pentru 15 minute, timp in care a plans in continuu. Am crescut apoi acest timp la 20, 30 apoi 45 minute. De o saptamana stagnam, educatoarea a spus ca nu are rost sa fortam lucrurile cat timp el plange atat de mult. Am incercat sa fac fiecare separare cat mai usoara pentru el. Peste zi si seara ii povestesc despre cresa, ca urmeaza sa ma intorc mereu dupa el, ii ascult plansul si stam si ne jucam cu orele impreuna in incercarea de a ne conecta cat mai mult. Am fost sfatuita insa sa-l las mai mult cu tatal lui, sa ii dau posibilitatea sa experimenteze cat mai des separarea de mine. Pana acum am stat acasa cu el, nu am avut decat ajutorul sotului meu seara. Bunicii locuiesc la distanta si ne vedem destul de rar cu ei. Mi se pare ca am facut o alegere buna in privinta cresei si cred ca la aceasta varsta are nevoie de mai mult contact social si sa invete limba germana, noi acasa vorbim doar romaneste. Poate fi si asta o problema, faptul ca nu intelege inca ce I spune acolo. Ce pot sa fac sa-l ajut? Cand este cazul sa ma ingrijorez? Este bine sa continuam asa si sa-l expun mai des situatiei de separarea in afara cresei? Orice sfat e binevenit! Multumesc mult!
Buna Irina! Cum au decurs lucrurile de la mesajul tau si pana in prezent? Otilia, multumim pentru articol! Si pe mine ma ingrijoreaza faptul ca ar putea dura prea mult perioada de plans dimineata 🙁 putem discuta despre o perioada rezonabila? Lasam copilul plangand? Incercam sa stam cu el pana se linisteste?
Buna Otilia! Fetita mea abia a inceput clasa pregatitoare si plange aproape zilnic in clasa atunci cand nu termina fisa de lucru. Are un ritm lent si porneste greu.Se descurca, insa cand constata ca nu are timp sa termine intra in panica si o apuca plansul. Inv ii spune ca dpdv ei nu este motiv de plans si ca joaca teatru, ptr ca dupa ce plange putin, se calmeaza si revine la starea de dinainte. Cum ma inveti sa procedez ? Multumesc