Cei care mă cunosc știu că îmi este tare greu să mă despart de cineva – de copii, de prieteni, de partener, de clienți, de colaboratori. Orice separare o trăiam mai demult ca fiind năucitoare. Nu mai vedeam nimic în jur, nimic nu mai conta pentru mine, nicio persoană care îmi voia binele nu mai conta. Vedeam doar un hău negru, fără sfârșit. Mă vedeam singură. Nu înțelegeam dacă persoana pleacă fiindcă am făcut eu ceva greșit. Mă întrebam – oare ea nu are nevoie de mine, de ce nu mă vrea? Așa puțin contez? Dar cel mai tare îmi era groază să stau fără acea persoană. Mă durea singurătatea – adică a nu fi împreună cu persoana de atașament când eram mică – și nu simțeam căldura persoanei cu care rămâneam la grădiniță, la bunici etc. Mă durea faptul că cel care pleca părea că nu regretă despărțirea la fel ca mine. Și în adolescență când mă mai părăsea un iubit, cel mai tare mă durea că el merge mai departe și nu îi pare rău că m-a pierdut. Că el va fi bine, iar eu nu. Separarea pentru mine însemna că eu nu contez. Și că pot să mor. Azi nu mai e așa. Separările sunt în continuare pentru mine grele, dar mult mai gestionabile.

O dată cu începutul școlii mi s-a strâns iar stomacul. Cred că am fost tristă și am plâns două zile de dorul bunicii mele, care a murit acum 8 ani. Dar plângeam din postura de copil care merge la școală și știe că pentru câteva luni nu o va mai vedea pe mămăița. Că nu va mai avea căldura aia a ei. Am avut un eveniment în septembrie la care mi-a fost teamă să nu eșuez, iar la sfârșit am făcut un listening partnership și am plâns de s-a zguduit mașina că o voiam pe mămăița cu mine. Să îmi zică: “Ce dacă greșești? Moare cineva? Se zguduie pământul?” Să-mi zică că nu sunt proastă, că sunt deșteapta ei. Să îmi zică “Dă-i încolo pe toți ăștia care nu văd ce fata frumoasă și deșteaptă ești”. Dar până să nu fac acest parteneriat de ascultare, nu mi-am dat seama ce îmi lipsea. Interesant este că ea în realitate îmi spunea că trebuie să fiu cea mai bună, însă iată cum mintea mea îi atribuie ei lucruri pe care aș fi vrut să le facă. Ca și cum, un om care mă iubește în felul ăsta trebuie să spună astfel de lucruri. Și da, la început de an școlar îmi lipsea ea…

(Credit foto – Pixabay)

Și pentru că în familie aceste lucruri se oglindesc, iată tot ce îmi spune în ultimele două săptămâni fata mea cea mică și dulce.

Cum să fac să nu mai plâng la școală? Eu știu că tu vii și mă iei. Eu știu că voi fi bine și după prima oră mă simt mai bine. Dar nu pot să nu îmi fie greu. Când se termină greul? E mult prea mult greu. De ce numai eu simt așa și frații mei nu? De ce numai eu simt așa, iar ceilalți copii de la școală se simt mai bine? Mă doare burtica. Și capul. Nu mai pot. Cum să fac să nu mai plâng după tine? De ce îmi e teamă că ne despărțim? Că mie de tine îmi e dor. Eu cu tine vreau să fiu…

Și plânge mult, ore întregi. Uneori duios, alteori cu ceea ce seamănă cu atacuri de panică și cu țipete. Și îmi amân tot ce se poate, ca să stau cu ea.

Mă poți răsfăța în weekend, chiar dacă e ziua Annei? Poți să ai grijă de mine? Să mă giugiulești? Te iubesc atât de mult! Tu mă vrei?

Știu eu de ce simte jalea asta de despărțire? Pot să îmi dau cu presupusul…Mi-am dat seama în terapia mea că în primele 10 săptămâni ea a fost în burtica mea, fără ca eu să știu că e acolo. Oare să se fi speriat de lipsa de contact? Cu siguranță…Apoi îmi amintesc că am stat cu ea în brațe, dar cu ochii pe cei mari după ce s-a născut. Să fie această separare de multe ori nu fizică, ci de atenție? Se poate… Ea nu are nevoie de vinovăția mea, ci de prezență și ascultare. De ale mele trebuie să mă ocup eu.

Mă bucur că are încredere în mine să îmi spună cum îi este. Că are curaj să treacă prin acest greu care pare că nu se mai termină, dar care sigur se termină. Mă bucur că pot să stau cu ea. Și că azi am grijă de mine, fiindcă nu mai pot să am grijă de ea. Îmi este prea mult. Dar o iubesc ca pe altceva!

Ah, era să uit. Iată cum și-a dat ea răspunsul la cum să facă să nu îi mai fie dor de mine

Știu cum! Mă gândesc la cum arată fața ta atunci când urli la mine!!!!

N-o să meargă! a zis sora mai mare.

Și am râs!