Am văzut mulți părinți care se simt trădați de copiii lor atunci când aceștia îi mint.  Cunosc bine trăirea dezamăgirii că, după ce ai investit atât de mult în relația cu copilul, el te minte sau îți ascunde lucruri. Cunosc maxima frică și percepție de nerespect și de trădare pe care vrei ți-e frică că le-ai pierdut și pe care vrei să ți le iei înapoi în relația cu copilul spunând: “Să îi crească mare nasul mincinosului?” sau invocându-l pe Pinocchio. Da, le cunosc bine. Din fericire, de-a lungul timpului am văzut că nu ne ajută pe niciunul dintre noi să o luăm personal și să vedem minciuna copilului ca pe ceva rău din el sau ca pe un eșec al relației parentale. Înainte să citiți acest articol, aș vrea să știți că și pe mine m-au mințit și mă mai mint copiii mei și îmi ascund lucruri.

Din experiența mea cu familiile, am observat că sunt câteva motive pentru care copiii mint:

 

Le e teamă să nu ne supere cu ceea ce au făcut

Cu alte cuvinte, dacă ne supărăm pe ei, vor pierde pentru un timp relația cu noi, fiindcă noi vom fi concentrați pe a-i certa. Dacă ei știu că nouă nu ne place ca ei să se bată cu copiii la școală și că îi vom certa pentru asta, ei nu ne vor spune că s-au bătut. Dacă știu că ne supărăm că au luat o notă mică, atunci iarăși nu ne vor spune despre ea. De ce? Pentru că nevoia copilului este aceea de a fi permanent într-o relație de atașament cu noi. Iar când noi ne supărăm pe ei, noi ieșim din această relație și ei se sperie. De aceea, minciuna în acest caz, îi protejează de o ruptură temporară în relația cu noi.

 

Le e teamă să nu scadă în ochii noștri, iar noi să gândim că ei nu sunt atât de minunați pe cât visăm

Dacă, spre exemplu, noi ne simțim dezamăgiți că nu iau o notă bună la școală și ne doare sufletul de asta, atunci copiii noștri ne vor ascunde nota, și pentru că nu vor să ne vadă suferind, și pentru că nu vor să simtă că ei sunt cauza suferinței noastre – asta dacă dezamăgirea noastră e exprimată prin tăcere și durere.

Pe de altă parte, ei ne vor ascunde lucrurile rele pe care le fac, fiindcă le e teamă să nu își piardă imaginea în ochii noștri. Aici e un punct sensibil, fiindcă noi visăm să avem copii de un anumit fel. Buni la suflet, empatici, cu încredere în sine, motivați, muncitori etc. Perfecți, cu alte cuvinte. Iar dacă noi ne zdruncinăm când copilul nostru nu e perfect și ne doare sufletul că nu avem copilul bun, cu stimă de sine, determinat etc, el va face tot ce poate pentru a salva aparențele de copil cât mai perfect în ochii noștri. Ne va minți, ne va ascunde, pentru a-și proteja imaginea în fața noastră. Pentru a nu ne dezamăgi. Și în final, pentru a proteja relația de atașament. De aceea, avem nevoie să ne raportăm altfel la copii – mai uman. Mai cu înțelegere pentru lipsa de încredere, cu lipsa de empatie pentru alți copii, pentru lipsa de determinare. Mai fără să ne speriem că nu “ne-a ieșit” copilul ăsta, așa, ca la carte. Nu zice nimeni să stăm cu mâinile în sân și să nu ne ajutăm copiii. Dar, mai presus de orice, acceptarea copilului cu bune și cu rele e cea mai importantă – și cea mai grea – în relația parentală. Vă zic din experiență, acest proces ia ani de zile…

 

fruit-3074848_640

(Credit foto – Suzanne Jutzeler, Pixabay)

Își exercită autonomia și puterea

Ia să văd, ce se întâmplă dacă mint și ascund lucruri pe care le fac? Ia să văd cum reacționează mama. Și tata. Maaamă, se pierd complet părinții ăștia, gata, i-am dat peste cap. Îmi e frică și mie că se supără pe mine, dar trebuie să văd și eu ce putere am. O să risc un pic să pierd relația cu ei, dar văd eu mai încolo ce fac – las că promit că nu mai fac niciodată. Dar acum am și eu nevoie să ies un pic din relația asta așa de apropiată cu ei, să văd cum e pe cont propriu. Să simt și eu ce înseamnă să fiu autonom, că până la vârsta asta nu prea m-au lăsat. Prea fac ce vor ei și acum m-am cam plictisit de asta. Așa că o să fac o trăsnaie și o să zic că nu am făcut-o eu. Vreau să văd ce putere am. Vreau să mă diferențiez de părinții mei.

 

Copiii mint când avem reguli prea rigide

Dacă nu au voie dulciuri, nu au voie TV, nu au voie xxxx, la un moment dat vor vrea și ei să nu ne mai asculte. Vor vrea să comploteze cu alți adulți, copii, ca să facă și ei ceva interzis. Vor și ei să se bucure de tot ce se bucură toată lumea. De chipsuri. De cola.

Dacă în primele două situații scopul minciunii a fost acela de a proteja relația de atașament, în ultimele două situații scopul minciunii nu mai e de a proteja relația parentală, ci de a nu se pierde pe sine. Adică a-și proteja existența sinelui. Adică a-și proteja autenticitatea.

Ambele, scopuri nobile!

 

Și adolescenții mint tot din toate motivele de mai sus.

 


 

Așadar, vedeți, minciunile și ascunzișurile copiilor noștri au un scop nobil. Acela de a proteja relația parentală și a-și proteja existența eu-lui. Hai să nu îi certăm pentru minciună. Hai să lăsăm la o parte ce am învățat noi când eram mici – dacă cineva ne minte, nu ne respectă. Percepția nerespectului se vede clar, după părerea mea în binecunoscuta zicere din popor “Minciuna mărturisită e pe jumătate iertată”. Ca și cum: “Hai să mărturisești, ca eu să te iert”. Nu “Hai să spui adevărul, ca să vedem cum rezolvăm situația, cum te protejăm”. Hai să nu mai luăm minciunile atât de personal. Poate că acum, deslușind scopul nobil al minciunilor – acela de a nu vă pierde pe dumneavoastră, sau acela de a nu se pierde pe sine – , vă e un pic mai ușor să vă dați un pas în spate și să ziceți așa:

“Uite, copilul meu m-a mințit. Copilul meu îmi ascunde lucruri. Oare de ce? Ce fac eu în relația mea cu el, de mă minte? Sunt prea tensionat? Prea rigidă? Îi cer prea mult să fie într-un fel anume? Mă conectez suficient cu el? Mă minte fiindcă dacă mi-ar spune adevărul, aș interveni într-un fel cu care el nu e de acord? E un copil bun. Și eu sunt un părinte bun, o mamă bună, un tată bun. Fac tot ce pot. Nu e criminal în serie copilul meu că m-a mințit. Ia să îmi amintesc eu când mințeam când eram mic/ă. Hai să îmi notez. Mințeam când….Ce făceau mama, tata atunci când mințeam? Cum reacționau? Așa, dezamăgiți, speriați ca mine? Mă certau, țipau la mine? Mă făceam mic de tot și nu mai existam? Ce a ajutat să mă opresc din mințit? Mai mint și în prezent? Da? OK, super, avem deja un punct comun, eu și copilul meu. Mințim amândoi. OK. Acum oare copilul meu are cam aceleași motive de a minți pe care le-am avut și eu când eram mic/ă?”

PS – acum că am scris articolul mi-am amintit că cele două nevoi fundamentale ale ființei umane sunt, potridit Dr. Gabor Mate, atașamentul și autenticitatea. Deci iată! Scopul minciunii este acela de a o proteja fie pe una, fie pe cealaltă!