Înainte de a răspunde la întrebarea din titlul acestui articol, aș (ne)liniști pe toată lumea spunând că instinctul natural al copiilor este acela de a coopera cu părinții lor. De ce zic asta? Pentru că în timpul atâtor sute de mii de ani, când oamenii au trăit în peșteri și înfruntau pericole aproape zilnic, răspunsul cel mai inteligent din partea copiilor era acela de a-și urma părinții în toate demersurile lor de supraviețuire. De ce îi urmau? Pentru că erau mai mari, mai înțelepți decât ei și, poate cel mai important, aveau încredere în puterea autentică a părinții lor.

(Poza pe care am folosit-o în acest articol este sugestivă pentru a reda felul natural de a coopera al copiilor. Asemenea rățuștelor care își urmează părinții.)

Fiecare părinte își dorește cooperarea copiilor săi, mai ales pe acele subiecte importante pentru sănătatea și binele lor. Sigur că există pretenții de-ale noastre pe care copiii e bine că nu le urmează, pentru binele lor psihic (manipularea noastră emoțională și altele în care nu aș intra acum).

Cu toate acestea, în foarte multe familii, copiii spun mult NU. Sigur, e vârsta, sigur e o perioadă în viața lor, ne explicăm noi. Însă, la un moment dat, ne prindem că ceva nu e în regulă. Oare e copilul, oare suntem noi de vină cu ceva?

Chiar, de ce nu ne ascultă?

Sunt patru motive importante pentru care copiii nu cooperează.

1. Ceea ce le cerem este absurd și nepotrivit pentru vârsta și/sau psihicul lor – nu dezbat azi, aici acest punct.

2. Uneori, copiii adună emoții intense de tristețe, furie, durere, neputință, frică, emoții care vor să se reverse în oceanul mare al furiei. Iar pentru a semnala că s-a umplut paharul și nu îl mai pot duce, copiii spun NU multor cerințe de-ale noastre. Speranța lor interioară este ca noi să punem o limită și să le spunem că e nevoie să meargă la culcare, să își facă temele, să se spele pe dinți etc. Iar în acest fel, copiii să își poată elibera acele emoții ținute cu lacătul cât de mult timp au putut ei.

3. Relația noastră de atașament cu ei scârțâie în acel moment. Și atunci de ce ar spune DA? La ce să spună DA? Un copil spune până la maturitate și după (știm cu toții asta, că o facem și acum) NU relației cu părintele, nu NU la ce e bine. Niciun copil nu gândește: “Ia să văd eu ce e mai bine pentru mine și, chiar dacă nu îmi place de mama și de tata, să aleg totuși binele meu și să fac ce îmi zice!” Este mult prea tentant pentru psihicul lui, aflat în luptă cu noi, să aleagă să spună NU relației cu noi, decât să își spună sieși DA. Relația de atașament primează pentru copil în fața sinelui său. Cu alte cuvinte, un copil simte așa: “Relația de atașament cu mama și tata e mai importantă decât mine. Doar dacă relația e bună, conținătoare, acceptantă, sigură, protectivă, am timp să mă ocup și de sufletul meu. Să văd cine sunt, ce vreau, ce îmi place. Să mă dezvolt cum am nevoie. Dacă relația nu e așa, nu am timp de mine și de creșterea mea psihică. Am timp și energie doar pentru a-mi dezvolta strategii de luptă, de apărare, de supraviețuire, pentru a nu simți durerea că relația mea cu părinții nu e bună. Pentru a nu simți durerea că nu mă iubesc cum am eu nevoie.”

Tot la acest punct, m-aș uita la felurile subtile, subconștiente în care eu zic NU copilului meu (pentru că din acest motiv ell își zice lui NU și îmi zice și mie). Dar cred că cel mai mare NU îl spunem subtil copilului când nu ne place de el, când ne îngrijorează permanent, când nu ne bucurăm de el.

Imagine de Alain Audet de la Pixabay

4. Când eu îi cer copilului meu să coopereze, ceva din mine îi transmite un mesaj confuz, care este mai degrabă despre mine, decât despre el. Și atunci e de privit în interiorul meu și de observat care e locul din care eu îi cer copilului ceva. Ce îi transmit eu despre mine făcând acea cerință? Că merit să cer, sau nu? Că merit să pun o limită, sau nu? Că îmi e frică de rufuzul lui? Că ma simt neputincioasă și țip sau implor? Că sunt într-o luptă cu el pe care eu trebuie să o câștig? Cu alte cuvinte, când îi cer, îi cer cu frică, sau cu drag?

În afară de punctul 2) când motivul pentru care nu ne ascultă ține foarte mult de ei și mai puțin de noi, copiii ne ascultă când cerem dintr-un spațiu interior de putere autentică. Copiii au nevoie de mentori, să nu uităm acest lucru. De mentori buni, cunoscători, puternici, protectori care le trezesc dorința de a învăța de la ei. Noi suntem primii lor mentori și de aceea e important să ne uităm la acest spațiu, iar dacă nu e aranjat, să îl aranjăm. Oricum repede – repede apar ceilalți mentori din social media și din cercurile lor de prieteni. Dar înăuntrul lor, tot noi suntem primii mentori la care se raportează toată viața, uneori, dintr-o profundă și subconștientă loialitate, nepermițându-și să ne depășească.

De aceea, atunci când copilul spune NU, verificați în care din cele patru categorii de mai sus vă aflați. Nu am zis niciodată că acest aspect al cooperării în relația parentală e ușor, e poate unul din cele mai grele lucruri din meseria de părinte și unul cu care suntem puși față în față de câteva ori pe săptămână.