Părinții își cunosc copiii cel mai bine. Mai bine decât orice alt expert de pe fața pământului. Iar ei știu când copiii lor au un motiv vizibil de a plânge și unul …..nedeslușit! Unul bun, acceptabil și unul, așa-zis, de “răsfăț”. Unul de îți vine să te iei cu mâinile de cap, fiindcă motivul acela e inventat cu siguranță! Azi pe a doua categorie de motive aș vrea să mă concentrez.

Prima categorie – aceea în care motivul plânsului este clar, este vizibil – e relativ simplă. “Relativ” e un cuvânt cheie și aici, dar vorbim imediat de el. Copilul s-a lovit și plânge. Uneori, e drept că plânge cam tare pentru nicio zgârietură și țipă ca din gură de șarpe că îi va curge tot sângele din vene, dar motivul e vizibil! E o lovitură. Sau copilul plânge că e trist pentru ceva ce s-a întâmplat la școală. Sau că a luat o notă mică. Sau plânge că se desparte de tine. Așadar, în toate aceste situații, motivul plânsului e cât se poate de limpede, iar noi, părinții facem ce putem. Ascultăm copilul, sau îl distragem cum putem, sau încercăm din răsputeri să reparăm. La sfârșitul articolului voi scrie cum ar fi minunat pentru copilul nostru să îi primim plânsul.

A doua categorie de motive este cea mai controversată. Părinții pot scrie romane despre invenitivitatea copiilor de a găsi motive de plâns. De la clasicul plâns după jucăria din magazin și la cel pentru faptul că ai îndrăznit să nu alegi bine culoarea paharului din care îi dai apă, la plânsul pentru că nu te-ai gândit să îl lași să apese el primul pe butonul de la lift, să închidă el ușa, să zică el primul ceva. Sau, și mai și – să aștepte privindu-te să îți termini de mâncat felia de pizza și apoi să plângă cu lacrimile cele mai sincere că el voia să mânânce fix felia aceea! Nu am niciun dubiu că fiecare părinte are cartea lui de căpătâi cu motivele ingenioase de plâns ale copiilor.

Dar, v-ați gândit vreodată că, dacă toți copiii de pe planetă fac asta, există o explicație inteligentă și reală a “plânsului din te miri ce”? V-ați gândit vreodată că dacă noi, adulții suntem în stare să ne certăm un weekend întreg că unul din noi nu bagă laptele în frigider, iar celălalt întârzie mereu și apoi să ne întrebăm “Ce-a fost asta?”, este fix la fel ca motivele de neînțeles de plâns ale copiilor?

Fenomenul acesta, și la copii și la adulți, a fost denumit de Dr. psih. Aletha Solter “Broken Cookie”. Adică atunci când îi dai copilului biscuitele dorit, el plânge că e rupt, vrea altul și niciunul nu e bun! Cum se explică atunci plânsul copiilor din motivele acestea greu de crezut?

 

boy-1666611_640

(Image by Myriam Zilles from Pixabay)

Imaginați-vă că în creierul uman se află o căsuță în care sunt adunate amintirile experiențelor traumatice ale copilului, pe care le voi numi locatarii acestei căsuțe –  nu există o cămăruță la propriu, există o interacțiune între diferite părți ale creierului (amigdala, hipocamp, cortex prefrontal etc), despre care voi scrie curând pe larg. Unii locatari, adică unele experiențe traumatice sunt evidente – un accident, o internare în spital, o boală, un părinte absent, o naștere grea, o sarcină grea a mamei. Aceștia sunt locatarii cunoscuți din căsuță. Alte experiențe nu sunt evidente – relația de atașament confuz cu mama, cu tata, cu cei care cresc copilul. Acestea sunt denumite traume de atașament, traume de iubire sau traume de dezvoltare. Despre acestea sunt scrise volume întregi. Pe aceste traume de iubire sunt sigură că le avem aproape toți părinții cu copiii noștri – eu, una, sunt sigură că atașamentul pe care l-am construit cu fiecare din copiii mei nu intră în categoria aceea pe care o doream, secure attachment. M-am cam păcălit eu mulți ani că una, că alta, dar nu e chiar așa cum am crezut. Traumele de atașament sunt greu de văzut, fiindcă sunt la nivel de interacțiune părinte-copil și nu implică doar abuzul fizic, ci și pe cel emoțional. Spre exemplu, o mamă îi spune bebelușului său de 5 luni – Hai, nu mai plînge, zâmbește la mama! Hai, uite-o pe mama și zâmbește! Uite ce frumos ești când zâmbești! Bebelușul se va foi, se va uita în lături de 2-3 ori, apoi o va asculta pe mama și va zâmbi. De ce e aici traumă de dezvoltare? Pentru că, dorind să fie pe placul mamei, bebelușul renunță la ceea ce simte, se rupe de el și, încet încet nu mai știe cine e. Iar trauma nu e altceva decât ruperea de sine!

Revenind la motivele de plâns ale copiilor și la metafora căsuței din creier care are niște locatari cunoscuți și mai puțin cunoscuți conștientului copilului (am uitat să menționez și traumele transgeneraționale despre care studiile făcute în ultimii 30 ani dovedesc că ele se moștenesc – aceștia sunt fantomele din căsuță, care o bântuie). Locatarii cunoscuți conștientului copilului sunt motivele vizibile pentru noi. Cei necunoscuți și copilului sunt motivele plânsului din te miri ce. Imaginați-vă că un locatar necunoscut sau o fantomă din acea cămăruță se ridică în picioare și spune că vrea și el să fie băgat în seamă. S-a trezit din amorțire ca urmare a unui miros, sunet, interacțiune a copilului cu cineva care nu îl face să se simtă în siguranță (un trigger din exterior), sau s-a trezit pur și simplu pentru că așa vrea psihicul copilului. Subconștientul copilului cunoaște acest locatar, știe această durere emoțională, însă conștientul nu. Corpul copilului cu sistemul său nervos știe un lucru sigur – că trebuie eliberat acest stres și că locatarul acela trebuie văzut, liniștit și împăcat, ca să nu mai facă gălăgie. Așa că, pentru a fi bine în corp, copilul trebuie să semnaleze ce se întâmplă acolo, dar nu are un motiv la îndemână, fiindcă conștientul copilului nu cunoaște locatarul. Așa că inventează un motiv oarecare. Un motiv din a doua categorie, cea de Broken Cookie, pe care am povestit-o mai sus. Copilul știe că trebuie să existe un motiv pentru a plânge – nu trebuie, dar așa ne-a învățat societatea, că trebuie să dăm socoteală de ce plângem – și atunci inventează unul.

Sper că acum motivele considerate puerile sunt mai clare pentru părinți.

Desigur, tot procesul cu căsuța, locatarii, fantomele și motivele e valabil și la adulți!!!

Acum, spre finalul articolului v-aș spune două vorbe despre ce au nevoie copiii în momentul plânsului sau țipătului – să fie crezuți, să fie validați și să stăm cu ei, să nu grăbim emoția. E crucial acest SĂ NU GRĂBIM EMOȚIA!! Fiindcă uneori credem că dacă am validat-o (Ești supărat, ești furioasă, ești trist) e gata, ne-am făcut treaba și emoția pleacă. Dacă locatarul e unul necunoscut sau o fantomă, atunci emoția nu e gata repede. Dureaza minute bune, apoi revine și a doua zi. Astfel, copiii au nevoie ca noi să stăm cu ei și să le ascultăm plânsul, strigătul și să validam ȘI motivul plânsului – adică să înțelegem că un copil poate să plângă că s-a rupt biscuitele și să nu îi spunem cum copiii din Africa nu au ce mânca și să îi arătăm non-verbal că acest copil are dreptate!!

Aseară, fata mea mi-a zis după ce a plâns dintr-un motiv din categoria a doua:

“Azi, la școală mi-a venit să plâng. Nu aveam niciun motiv de colegi, de școală. Doar știam că tre să plâng. Am făcut niște dansuri TikTok, am încercat să fiu atentă, am răspuns la ore, dar aveam nodul în gât. Și când am venit acasă și am plâns că nu vreau să fac temele, mama, eu știam că nu plâng de asta. Și nu știu nici acum de ce am plâns.”

Nici eu nu știu de ce a plâns. Pot să presupun, dar nu știu ce locatar necunoscut sau fantomă au vrut să fie văzute aseara.