Ori de câte ori judecăm alți părinți (și ne-părinți, însă accentul în acest articol îl voi pune pe părinți), comitem o agresivitate. Fără să vrem și fără să ne dăm seama. Ni se pare justificat să facem acest lucru și chiar empatic la adresa copilului acestor părinți, pentru că, în fond, noi apărăm copilul față de care părintele respectiv greșește. Și ce vede copilul apărat? O altă agresiune peste cea pe care deja o simte pe pielea lui. Iar copilul meu “vede” același lucru, că agresiunea este justificată. Am scris vede între ghilimele, fiindcă el nu trebuie să vadă agresiunea mea cu ochii lui. El mă cunoaște pur și simplu! Astfel, deși eu îl cresc pe el în mod empatic, felul în care îi judec pe cei din jur este o dovadă a lipsei de empatie. Un lucru pe care probabil îl va face și el, la rândul său.

Este o etapă firească în evoluția unui părinte, aceasta de judecare a altor părinți care:

  • nu nasc natural / nasc natural
  • alăptează / hrănesc cu lapte praf
  • mănâncă bio / nu mănâncă bio
  • își dau copiii la creșă la 1 an / fac homeschooling
  • le spun copiilor în magazin: “Dacă mai pleci o dată de aici, te calc în picioare!”
  • le trag o palmă la fund chiar în văzul tuturor
  • își pun copilul la restaurant în fața tabletei.

Spuneam că e o etapă normală, pentru că acesta este începutul definirii noastre ca părinți buni. Eu încep să fac lucrurile altfel, mă mândresc cu asta în sinea mea și concomitent îi observ pe cei care nu fac lucrurile ca mine.  Le observ comportamentul, dar nu știu ce emoții se ascund în spatele lui. Deși am devenit competent în a-mi observa și înțelege copilul că atunci când face o prostiuță, el de fapt își semnalează nevoia de reconectare, adulților nu le pot aplica aceeași înțelegere. De ce nu pot să îi ofer sprijin părintelui care își ceartă copilul în magazin? Cu siguranță se simte foarte singur, neînțeles și neajutat. De ce, știm prea bine – fiindcă nici nouă înșine nu ne oferim acest tratament.

 

2df1d73ae53596411762e9025faf56e3

(Ilustratie de Yeji Yun; Sursă – Pinterest)

 

Este important un aspect de menționat aici. De ce vrem noi să fim părinți mai buni față de generația dinaintea noastră? Pentru că este un lucru firesc pe scara evoluției umane, pe de o parte. Dar pe de altă parte, noi vrem să fim părinți mai buni, pentru că undeva simțim că nouă nu ne-a fost bine. Deci locul din care facem această schimbare, de fapt nu este dragostea față de copilul nostru, ci rana pe care o purtăm din interacțiunea cu părinții proprii. Rană care nu este vindecată, ci doare încă. Așadar, locul de unde facem această schimbare este durerea, și nu pacea. De aceea schimbarea noastră aduce încă război în lumea părinților, pentru că ea nu provinde dintr-un loc la păcii.

Foarte firesc tot ce am scris anterior, este aproape anormal să nu trecem prin această etapă.

Mi-am propus să scriu acest articol fiindcă aș vrea să ne gândim cum ar fi să îi judecăm pe ceilalți părinți mai puțin? Este ușor de spus, greu de făcut. Este foarte dificil fiindcă atunci când judecăm pe altcineva, o facem pentru că încă ne judecăm prea aspru pe noi înșine. Iar când vedem că altul e mai puțin bun decât noi, ne simțim noi un pic mai buni. Ori de câte ori greșim cu copilul, cu partenerul, cu serviciul, cu prietenii, nu ne oferim empatie, ci ceartă, auto-critică sau ne dăm mai multe task-uri: să citim mai mult, să învățăm mai mult, să fim mai buni, pentru că acum nu suntem. Acesta este un mecanism pe care l-am internalizat din interacțiunile cu persoanele de atașament din copilărie. Am învățat să ne criticăm, pentru că am fost criticați când am greșit, nu am primit empatie. Dacă am fi primit empatie când greșeam, acum nu ne-am mai agresa pe noi înșine, nu am mai judeca pe alții.

 

girl-stuck-house

(Ilustratie Rebecca Dautremer, Alice au Pays des Merveilles, Sursa – Pinterest)

 

Cum putem să nu (ne) mai judecăm (aspru)?

Ce e însă de făcut, fiindcă nu ne putem opri din judecat uite-așa, fiindcă spune Biblia sau fiindcă ne propunem noi! Ar fi tot un moment de “Ah, uite cum sunt eu, judec pe ceilalți. Hai să schimb și acest aspect negativ al ființei mele”. Primul pas ar fi să accept faptul că îmi place să judec. “A judeca este lucrul la care sunt cel mai bun” spunea o dată Byron Katie în cartea sa Loving what is. De altfel, parte din munca ei cu sinele (The Work) este să-ți dai voie să judeci pe cine vrei cât vrei (“Judge your neighbour” worksheet), înainte de a-ți pune cele patru întrebări din procesul The Work. Momentul în care eu îmi dau frâu liber la judecată este în Listening Partnership (LP). Atunci când sunt ascultată și nejudecată, încep să judec eu pe cine vreau și să spun tot ce îmi trece prin cap. Îmi dau drumul agresivității, fiindcă acela e un loc în care îmi permit să fiu așa cum sunt: rea, agresivă, cu ifose, cu pretenții, dictator etc. După ce ventilez aceste lucruri (care sunt ale mele, dar care nu sunt chiar ale mele, că le am integrate de la cine știe ce strămoși, care și ei la rândul lor le-au primit moștenire), abia apoi reușesc să mă uit la rana din spatele acestor judecăți și agresiuni ale mele.

Așadar, eu propun să acceptăm că judecăm, să găsim un ascultător care nu se sperie de cum simțim și de ce zicem și să ne permitem să fim așa cum simțim în acest moment. Veți vedea că după această acceptare a “răutății” noastre, vom fi mai îngăduitori cu noi înșine, cu copiii și cu ceilalți! De ce? Pentru că în acest proces de ascultare am primit bunătate, iar corpul și creierul nostru o înregistrează și o preiau ca o nouă experiență de viață!