Îmi amintesc când a apărut filmul The Willoughbys și a stat toată luna aprilie în top 10 pe Netflix. L-am văzut și eu și m-am amuzat. Vă zic imediat de ce. A doua zi, am văzut că fetele mele se uitau iar. A treia zi iar am auzit muzica aceea inocentă care prezice într-un fel că un copil inocent vă fi tratat cu răutate. A patra iar. Și iar … Și atunci mi-am dat seama ce e atât de fascinant pentru copii la acest film!

Filmul se bazează pe cartea cu același nume a lui Lois Lowry. Este povestea a patru frați, Tim, Jane și gemenii Barnaby (da, gemenii au același nume, fiindcă părinții nu au mai catadicsit să îl găsească pe al patrulea. Însă din fericire pentru ei, bona a reușit să îi diferențieze spunându-le Barnaby A și Barnaby B). Patru copii care au doi părinți absorbiți doar de ei înșiși și de relația lor de cuplu – se pupă și se îmbrățișează non stop, ceea ce, desigur, așa cum știți bine, pentru copii este gross și scârbos și yucky. Părinții nu au deloc grijă de copii, îi neglijează sever, inclusiv cu mâncarea, îi pedepsesc aruncându-i în pivniță, motiv pentru care cei doi copii mari (care au grijă de gemenii mici) îi trimit într-un tur al lumii periculos, din care speră să nu se mai întoarcă niciodată. Cu alte cuvinte, răul pe care acești părinți îl fac copiilor lor este atât de mare, încât cei doi frați mai mari vor să moară. Din fericire apare o bonă bună la suflet, care îi iubește, îi salvează și împreună cu Melanoff, un fel de Willy Wonka al lui Roald Dahl, posesor și el al celei mai mari fabrici de dulciuri din oraș, vor alcătui o familie funțională și bună, așa cum au copiii ăștia nevoie.

Cam asta e povestea. Dar eu vreau să vă spun azi altceva ce, pe de o parte, vă va întrista, iar pe de cealaltă parte vă va încuraja și vă va ajuta să normalizați un pic imperfecțiunea de părinte. De-a lungul timpului am văzut cum în basme apare o mamă bună și o mașteră. Un tată vai de capul lui care e prostit de noua soție și nu își protejează copiii de răutatea acesteia. Sau, dimpotrivă, un tată aprig care își pune fiii la multe încercări, în timp ce, în sinea lui ține cu fiul cel mic all along. Un tată rău pentru fetele sale pe care le pune să trebăluiască prin casă și să îndeplinească porunci. Un tată care valorizează doar pe fata cea mai cuminte dintre toate. O mamă vitregă geloasă pe frumusețea fetei sale. O mamă rea care vrea să scape de copiii soțului, pentru a rămâne ea singura iubită. Toate astea sunt în noi, sub o formă sau alta și apar în relația cu copilul. Să vi le spun cum apar în noi și le închidem undeva adânc imediat ce apar, de frica propriilor noastre umbre? Când unul din părinți devine gelos pe atenția pe care copilul o primește de la celălalt și se retrage în muncă sau în alte relații. Când mama nu poate duce frumusețea, feminitatea și senzualitatea propriei fiici. Când tata se măsoară cu fiul său și ține să îi reamintească cine e șeful în casă. Toate astea nu sunt răutăți, ci dureri adânci din noi, de demult tare de tot în noi, la care nu am apucat să ne uităm și la care merită, la un moment dat, să o facem.

Iar filmul The Willoughbys arată prin scenarii supradimensionate și exagerate ce simt copiii atunci când părțile întunecate din părinți se pun în joc. Gândiți-vă cum majoritatea copiilor din romanele lui Roald Dahl sunt orfani și fug de la adulții răi care îi au în grijă (Matilda, James din James și piersica uriașă., care fuge de mătușa lui care vrea să îl omoare. Amintiți-vă cât de incompetenți sunt părinții tuturor copiilor care câștigă lozul și merg la fabrica de ciocolată a lui Willy Wonka). Și în cărțile mai noi ale lui David Walliams e cam la fel. Cumva, noi părinții, suntem caricaturizați, fiindcă copiii nu ne mai suportă. Și ce simt copiii când noi suntem răi cu ei? Eu vă pot spune ce am auzit eu, când mă încrunt, când spun vorbe care rușinează, când reproșez – Mama, dar tu mă urăști? Mama, eu cred că tu nu mă mai iubești. Când faci așa, vreau să mor!

Copiii noștri simt o spaimă fără margini când noi suntem răi cu ei. Și pentru că ei nu pot susține ideea că același părinte este și bun, și rău, atunci psihicul lor creează un monstru de care să le fie frică – un lup, o mașteră, o vrăjitoare, un vârcolac, un test, o temă, un gândac, un păianjen. Cu alte cuvinte, e ca și cum ar zice: “De ce să îmi fie frică de mama asta sau de tata ăsta? Cum pot eu să accept că părintele meu bun îmi vrea răul uneori, iar eu trebuie să trăiesc cu el în casă 18 ani? Mai bine zic și construiesc așa – părinții mei sunt buni, iar mie nu mi-e frică de ei, ci de gândaci, sau de păianjeni, sau de teme, sau de monstrul de sub pat”. De aici mama bună și maștera din basme.

Așadar, motivul pentru care copiii sunt fascinați de desenul animat The Willoughbys este că ei se recunosc în acei patru frați. Și pentru că vor să vadă niște părinți răi, un pic de la distanță. Și să trăiască și ei acea repulsie, acea teamă față de părinți răi, de la distanță, într-un ritm interior controlabil de ei înșiși. De-aia sunt lipiți de Netflix când se uită la acest film.

Acum că v-am spus asta și mai înainte am promis că aș vrea să normalizez fenomenul de părinte rău, ce e de făcut?

  1. Mai întâi, aș vrea să subliniez faptul că acest fenomen apare cam peste tot, în majoritatea familiilor, într-o măsură mai mică sau mai mare, care este influențată de trecutul și experiențele grele ale fiecăruia, temperament, resursele psihice pe care le are, suportul de relații bune în viața sa etc. Și eu sunt mamă rea și oribilă de mult mai multe ori decât mi-aș dori. Și copiilor mei le e frică de ceva din lista de mai sus.
  2. Priviți relația voastră de atașament cu copiii ca un coș cu bile albe și bile negre. Ori de câte ori am fost părinți oribili și am pus o bilă neagră, hai să punem 4 albe. Și apoi să permitem o descărcare nervoasă a copilului, atunci când apare ea. Și să știm că dacă plânge 1 oră că s-a spart o farfurie și a făcut zgomot, el, de fapt, plânge pentru cum l-am rușinat ieri și i-am zis cuvinte grele.
  3. Dacă facem punctul 2, e bine. Fiindcă practic, suntem pe linia acelui good-enough parenting despre care a vorbit prima oară Donald Winnicot în anii 50, iar acum dr. Kent Hoffman.
  4. Așa cum le spunem copiilor Bravo când fac ceva bun, hai să ne spunem și nouă Bravo când punem o bilă albă. Nu e ușor să pui bile albe în coșul de atașament! Cum să nu ne apreciem pentru asta? Hai să creștem partea noastră bună!
  5. Dom’le, hai să acceptăm și răutatea și agresivitatea noastră! Hai să acceptăm că există și o parte de Dexter în noi (apropos de seriale). Hai să nu ne mai vedem ca îngerașii aceia cu harpă și flaut din tablourile rafaeliene, ca nu suntem! Dar știți ceva? Nici copiii noștri nu sunt!! Hai să le acceptăm și gelozia, invidia, răutatea lor!

Și dacă vreți să simțiți empatia adevărată – hai, vă rog să o facem cum trebuie. Empatia nu e doar față de tristețe și pierdere. E și față de răutatea din mine. Care are durere la bază. Credeți-mă pe cuvânt, răutatea mea nu pleacă niciodată de la mine fără un strop maaaare de empatie din partea mea!