“El vedea tot ce ei fie nu vedeau, fie nu-și permiteau să vadă, iar asta nu făcea decât să-l scoată și mai tare din minți, fiindcă să fii mai puțin prost decât proprii părinți e de-a dreptul respingător, e ca și când ai lua o gură de lapte când te-aștepți să bei suc de portocale. Și fiindcă era mai puți prost decât părinții lui. știa câ într-o zi i se va sugera că nu e nevoit să aleagă, deși în realitate așa va fi. Știa că i se va pierde dorința sau capacitatea de a se preface la școială și că notele o vor lua la vale la un moment dat pe un plan înclinat, potrivit unei formule la care ar fi trebuit să exceleze, și că, dragostea părinților săi față de el va fi exprimată tot mai vădit, drept răspuns la tristețea în fața propriei lor tristeți”…..

(Jonathan Safran Foer, Iată-mă)

Întâlnind în weekend acest paragraf rostit de un copil de 12 ani în cartea pe care o citesc acum, mi-am adus aminte sutele de propoziții pe care mi le-au spus copiii (ai mei și ai altora) de-a lungul timpului, în momente de sinceritate profundă. Și mi-am dat seama cât de multe simt copiii. Nu mi-am dat seama la un nivel superficial, rațional, așa cum spunem toți “Dom-le, copiii simt, că au neuroni oglindă.” Nu. Mi-am dat seama că ei sunt în profund contact cu subconștientul nostru, cu sentimentele noastre pe care nici noi nu ni le cunoaștem de-adevăratelea. Cu cine suntem noi, în profunzimea noastră. În lumina și întunericul nostru.

M-ai vrut de-adevăratelea? Dar chiar m-ai vrut? Ai fi vrut să fiu altfel? Poate să fiu băiat în loc de fată? Să mă nasc mai târziu? Să nu fii cu tata, ci cu alt bărbat? Dar chiar sunt importantă pentru tine? Dacă da, de ce nu stai cu mine? De ce stai mai mereu cu sora mea? Dar tu te placi pe tine, mama? Tu ești mulțumit de tine, tata? Ai respect pentru tine? Te porți cu mine de parcă ai fi vrut să faci avort! spun și se întreabă copiii….

Dar oare de ce copilul meu nu se place pe sine, deși eu așa l-am învățat de mic?

Oare de ce se pedepsește ori de câte ori pierde la un joc, sau face ceva greșit, deși eu l-am învățat că nu contează în viață să pierzi, ci să joci? Deși eu l-am învățat că pe mine nu mă dezamăgește niciodată?

Oare de ce mi se împotrivește la orice, deși eu sunt 100 % pentru el și îi sunt alături oricând, îi răspund oricărei nevoi? De ce e copilul acela greu de convins, cu care te lupți întruna?

De ce….?

Iată de ce! În desenul de mai jos vedeți două iceberg-uri. Puiul și părintele iceberg – am rugat un copil al meu să facă acest desen, de aceea vedeți și ce a scris din gura părintelui, “Te iubesc până la lună și înapoi”. Vedeți nevoia vitală a copilului de a fi iubit de părinte. Și mai vedeți cum 90% din cine e părintele și cine e copilul, partea de sub apă, este subconștient, iar 10% conștient. Cu alte cuvinte, noi comunicăm doar 10% conștient, rațional, gândit, planificat. Ce credem noi despre ce facem în general este doar despre 10% din noi. Restul de 90 % sunt în mare parte experiențele noastre de viață nepovestite, neintegrate, neprocesate. Durerile noastre netrăite până la capăt care se transformă în altceva, în răutate, în agresiune. Traumele neștiute ale noastre, ale strămoșilor noștri, care s-au infiltrat cumva și în ADN-ul nostru. Și cu ele venim în relația cu copiii noștri. Cu ele interacționaăm noi unii cu alții. Nu doar cu capul alb pe care îl prezentăm deasupra apei și pe care îl trainuim citind cărți despre cum să fim părinți – pe care vă rog să continuați să le citiți, fiindcă e tare-tare important – dar nu e suficient!

Kid and parent iceberg by Kimmy

Așa cum ne spunea de mulți ani Carl Jung, cel care a avut o influență majoră asupra psihologiei moderne, “Treaba omului este să devină conștient de ceea ce presează să vină la suprafață din subconștient. Iar până nu faci subconștientul conștient, el îți va dicta viața și îl vei numi destin.”

De aceea am nevoie să devin tot mai conștient de mine și de partea mea de sub apă. De ce îmi e greu cu copilul meu? Care e frica de dedesubt? De ce vreau să îl salvez din orice, de la viață, până la urmă? De ce îl resping? De ce îl evit? De ce nu pot să stau cu el? De ce nu mă uit în ochii lui decât o dată pe săptămână? De ce îmi e frică de el? De ce îl cert mai ales atunci când…..? – toate răspunsurile acelea sunt sub apă. Dar sunt!

De aceea, poate că răspunsul la întrebările de mai sus care încep cu “De ce copilul meu….?” este chiar în paragraful care arată gândurile unui copil de 12 ani, înainte ca părinții săi să divorțeze, din cartea Iată-mă a lui Jonathan Safran Foer. Poate că unui copil îi e greu cu iubirea părintelui, pentru că ea e o strădanie puternică să acopere o tristețe din partea sa de ghețar de sub apă. Poate că părintele se pierde pe sine în această iubire, iar copilul nu înțelege, cu cel 90% al lui, de unde vine atâta chinuială în dragostea de părinte. Poate că un copil se se ceartă și se lovește în interior atunci când greșește, fiindcă și părintele, în 90% al său, simte că e un eșec și, la rândul său, se biciuiește. Chiar dacă cu 10% al părintelui, el și-a învățat copilul (rațional, declarativ), că a greși e omenește. Să nu uităm proporția!

De aceea e așa de grea meseria de părinte. Și nu numai! De aceea e așa de grea meseria de partener/ă de cuplu, de prieten/ă, de coleg/ă, de sef/ă, de subordonat/ă. Fiindcă nu ne știm partea de 90%, pe care o putem cunoaște cu ajutorul corpului nostru. Însă, așa cum spuneam, răspunsurile sunt acolo, sunt în corp mai ales. Corpul aduce la suprafață răspunsurile din subconștient, nu cortexul prefrontal!

Nu, nu cred că putem face asta singuri, avem nevoie de un ghid, așa cum am avut nevoie inițial și de mamă și tată ca să creștem mari. Avem nevoie de un ghid, fiindcă mecanismele de apărare la cei 90% de sub apă sunt puternice și bine înțepenite în noi, noi nu le știm, nu le vedem, iar ghidul, cu înțelepciunea și căldura lui ne arată drumul încet încet către această parte. Cum ar fi să ne inunde conștient frica, teroarea, groaza, tristețea, în timp ce ne trăim viața bună de acum – deși se întâmplă oricum – iar noi să nu punem niște opreliști la acest potop? Putem și noi, până ne întâlnim ghidul, conținând cât putem partea de sub apă. Stând cu cât putem din stările pe care le trăim. Retrăgându-ne un pic în noi atunci când nu mai știm ce să facem. Îmbrățișându-ne la propriu.