Nu am niciun dubiu că nu ați auzit persoane în jurul vostru, în special persoane motivate, care își propun și doresc să realizeze lucruri, sau să schimbe ceva, spunând: “Eu știu ce trebuie să fac ca să reușesc X,Y,Z: să lupt cu mine (cu lenea mea, cu depresia, cu agitația, cu împrăștierea mea, cu procrastinarea etc). Sau: “Ca să pot atinge obiectivul A, am nevoie să îmi înving frica”. Sau poate că nu doar cunoașteți persoane care își stabilesc astfel de strategii de a atinge obiective, ci vă recunoașteți pe voi înșivă în intențiile mai sus menționate. Iar obiectivele la care mă refer sunt toate care țin de persoană – personale și profesionale.

Astfel, începem un război intern de proporții mari, fiindcă ne imaginăm un monstru împotriva căruia trebuie să luptăm. Este ca și cum în mine sălășluiesc două persoane – una bună – aia care e motivată și vrea – și una rea – cea care îi pune bețe-n roate celeilalte. Apropos, fac o mică paranteză, să știți că nu îmi place deloc atunci le explicăm copiilor care să înfurie că apare un monstruleț în ei: “Uite, acum a venit monstrulețul, hai să îi zicem să plece”. Ardeți acele cărți și ignorați acele sfaturi, bine? O să înțelegeți imediat de ce. Revin la cele două personaje pe care ni le imaginăm că trăiesc în interiorul nostru. Ele sunt părți ale psihicului, iar în realitate noi avem mai multe părți, nu doar două. Potrivit teoriei traumei (dar nu numai ei), atunci când suntem răniți în iubire, în sentimentul nostru de protecție, de a fi doriți, de grijă sau în însăși existența noastră etc, apare trauma. Adică rana (cuvântul “trauma” își are originea în grecescul “trauma”, care înseamnă rană). Trauma, pe scurt este o deconectare de sine, care s-a petrecut din cauză că trăirile noastre au fost atât de puternice și copleșitoare, încât psihicul / sufletul nu le-a putut face față. Și atunci s-a rupt în mai multe bucăți. Această rupere se mai numește clivaj sau splitare a psihicului (Ruppert). Iar părțile care rezultă din splitare încep fie să facă gălăgie, așa încât sentimentele acelea înfricoșătoare (de frică, groază, teroare, vulnerabilitate fără protecție, furie, durere) să nu se mai audă, fie să aducă multă amorțeală și nemișcare în ființă, așa încât sentimentele acelea să înghețe. Dr. Franz Ruppert are o denumire simplă pentru cele trei feluri de părți ale psihicului – sănătoase, supraviețuitoare (cele gălăgioase sau amorțite, blocate și cele traumatizate (care au păstrat acele sentimente grele și negre). Iar o caracteristică de ținut minte a părților traumatizate și supraviețuitoare este că, în majoritatea cazurilor, au vârste foarte mici: 0-7 ani și că ele, în ciuda mecanismelor de coping care se dezvoltă în părți de a le reprima, sunt active toate, tot timpul, concomitent.

Imagine folosita în modulul Internal Family Systems (IFS)

Cu aceste lucruri în minte, atunci când spun că vreau să îmi înving frica, este ca și cum aș spune că intenționez să lupt cu o parte mică, de copil, din mine. E drept, o parte care s-a deghizat în monstru și care e adeseori șefă printre părțile mele. Dar e mică, rigidă și neștiutoare în multe privințe. Când intenționez să intru în război și să înving lenea, agitația, plictiseala, amorțeala, anxietatea, depresia, procrastinarea, blocajul, pleasing-ul, tremuriciul sau orice nume dau eu părții care mă oprește din a face ceea ce îmi propun, are sens să mă opresc și să îmi pun întrebarile următoare: Câți ani are partea asta a mea? Și de ce nu mă lasă să merg înainte pe drumul meu? Ce nevoie de-a mea îmi arată ea că ignor dacă continui pe drumul meu? Oare o agresez propunându-mi acest obiectiv? Obiectivul o fi bun și sănătos, dar felul în care merg către el o fi bun pentru sufletul meu?

Teoria traumei și lucrul meu terapeutic, personal și profesional mi-au arătat că aceste părți ale noastre, pe care ajungem să le numim caracteristici personale și să credem că ne sunt trăsături definitorii ale personalității (“așa sunt eu dintotdeauna”, zicem), sunt fie extrem de obosite, fie speriate, fie neîngrijite și neiubite, neprețuite. Lipsite de ghidaj, de încurajare, de căldură. O să vă dau niște exemple concrete.

** Am un blocaj și nu reușesc să termin lucrurile pe care le încep. Partea care mă oprește îmi zice – “Gata, ai ascultat-o destul pe mama care te pisălogea să duci treaba la bun sfârșit. Acum stop. Nu mai fă nimic. Revoltă-te și gata”. Problema e că acum nu mă mai revolt împotriva mamei, ci o fac împotriva binelui meu personal. Dar partea aceasta, fiind mică, nu vede că nu mai sunt cu mama și nu face diferența între vârsta mea de 5 sau 40 de ani. Și ce fac cu un copil mic, prins în emoții puternice? Mă așez lângă el și îl ascult. Îl mângâi, îi validez revolta justă. Îl ajut să simtă și tristețea sau durerea de dedesubtul revoltei. Tristețea că nu i se respectă ritmul, că e criticat, că nu e văzut. Pentru că având acces la acele trăiri blocate, partea aceasta se recuperează pe sine, iar eu mă recuperez pe mine un pic mai mult. Și încet-încet nu îmi mai pune bețe în roate. Cu timpul, o să reușesc să termin lucrurile începute, sau cel puțin să decid dacă e cazul să renunț la ele sau să le duc la bun sfârșit.

** Procrastinez și nu reușesc să respect deadline-urile. Tot o paranteză, acesta este un punct sensibil și al meu, la care mă uit de mulți ani, procrastinând continuarea vindecării acestei părți din mine. Scriu despre amânare și aici, fiindcă, așa cum spunea Dr. Gabor Mate, “We teach the things we need to learn for ourselves” :-). De ce amân? Fiindcă parcă aș mai sta un pic. Deși nu stau cum am nevoie. Tot mă agit și mă mișc. Partea mică, de copil, care mă face să procrastinez, are nevoie să stea, dar totodata nu se poate opri dintr-o mișcare și o agitație fără sens – pe care o știți din diverse proverbe din folclor :-). Are nevoie să stea, fiindcă face mult prea multe lucruri pentru vârsta ei de copil, dar nu știe să se oprească din iureș. Acum, om mare fiind, trăiește același lucru – se învârte fără noimă și la sfârșitul zilei se supără pe ea însăși că nu a făcut mai nimic important. Așa vorbește adeseori o persoană care procrastinează. Care ar fi fost nevoia părții acesteia? Ca un adult să vină să o oprească, spunându-i: “Gata. Ai făcut destul. Acum stai. Nu mai faci nimic. Stai la mine în brațe, apoi hai la joacă.”

Cam așa. …

Disclaimer – explicațiile de mai sus sunt diferite de la o persoană la alta. Același blocaj din viața cotidiană care apare la mai multe persoane, are experiențe și trăiri diferite în spate.