Instinctul, intuiția, the gut feeling…sunt unul și același lucru după care tânjim cu toții. Unii dintre noi ni-l dorim fiindcă, atunci când ești în contact cu el, te protejează de pericole. Alții ni-l dorim pentru că el reprezintă conexiunea maximă cu tine însuți / însăți. Atâta sete, atâta dor ne e de noi înșine, încât ne vrem instinctul înapoi.

Pe vremea când oamenii trăiau în peșteri, ei erau în contact cu instinctul lor. Nu se întâmplase încă nimic în societate care să îi traumatizeze și să le rupă sufletul în bucăți. Da, se întâmplau pericole fizice (animale, fenomene ale naturii), dar după ce acestea treceau, oamenii peșterii se eliberau manifestând tot felul de comportamente fizice specifice animalelor: trăgeau țipete, urlau, plângeau, jeleau, se aruncau pe jos până când toată energia durerii emoționale adunată în celulele corpului se elibera. Și gata trauma! Se elibera spontan, natural, fiindcă oamenii știau ce au de făcut ca să le fie iar bine. Oameni peșterii erau în contact cu instinctul lor. Fiindcă copiii nu erau rupți de la mamă. Mama nu era ruptă din trib, de la suportul zilnic pe care îl primea de la celelalte femei. Bărbații nu erau rupți de la a-și urma instinctele eroice primare, specific masculine, de la a vâna, oferi, susține, proteja….De aceea aveam contactul cu instinctul.

Dar azi nu mai trăim în peșteri….Azi copiii sunt rupți de la sânul mamei. Azi mamele trăiesc singure și nu își mai îndeplinesc nevoile. Azi femeile se masculinizează prea mult, iar bărbații se feminizează prea mult (și nu vorbesc de mixul acela cât de cât echilibrat de ying și yung, ci de prea mult testosteron la femeile care întreprind enorm de multe lucruri, fără susținere și prea mult estrogen la bărbații care nu mai au îndeplinită acea nevoie de bază masculină – de a contribui la binele femeii sale, al familiei, al tribului. Azi oamenii nu mai sunt în contact cu instinctul. Azi ne întrebăm excesiv cum fac să fiu și părinte, să am și grijă de nevoile mele…Această întrebare nu exista pe vremea oamenilor peșterii…Fiindcă era un sistem care funcționa bine. Toată lumea avea nevoile îndeplinite!

Instinctul…intuiția…the gut feeling…

Imagine de Susanne Jutzeler, suju-foto de la Pixabay

Aș vrea să nu ne mai păcălim că suntem în contact cu el, fiindcă majoritatea dintre noi nu suntem. Îl avem, e acolo, ne cheamă și ne așteaptă, dar foarte puțini suntem în contact cu el și îl ascultăm. Uneori oamenii spun: “Mi-am ascultat instinctul și am fugit de la acel job, din acea conversație, din acel loc”. Uneori au dreptate, dar alteori nu instinctul le-a dictat să plece, ci frica. Contactul cu instinctul îți aduce liniște și calm. Când ești în contact cu instinctul, pur și simplu știi și îți e cel mai bine din lume. Te știi, te simți, știi ce ai nevoie, ce îți trebuie, ce vrei, ce îți face bine și ce nu. Știi cum să alegi, știi să te ierți, să te accepți, să te iubești. Nu mai cauți cărți de dezvoltare personală când ești în contact cu instinctul tăul. Fiindcă ești tu cu totul, nu mai ai ce să înveți despre tine și despre cum funcționezi.

Dacă te uiți la copiii mici, ei îți spun mereu că îi doare burtica un pic în partea stângă. Că îi deranjează o furnicătură la mână în partea dreaptă. Că li se întâmplă nu știu ce corpușorului lor. Asta e conexiunea la instinct…Cu ajutorul corpului tău bun și frumos pe care îl ai, plin de senazții, plin de povești și amintiri bune și rele. Așa se reface conexiunea cu instinctul, prin intermediul corpului și prin relații bune și hrănitoare. Știți cum își pierd copiii contactul cu instinctul? Când le spunem:

  • hai că nu doare așa tare – te-ai lovit doar un pic.
  • hai că e drăguță doamna, chiar dacă tu spui că nu îți place de ea
  • hai că nu trebuie să fii geloasă pe frățiorul tău
  • hai că nu a fost chiar așa nasol
  • hai că doamna nu a vrut să spună asta, poate exagerezi și tu și o iei personal
  • hai că mami te iubește, mami nu îți vrea răul.
  • de ce ești așa sensibil?

Trauma ne deconectează de instinct. Nu e vina noastră că nu îl mai simțim. Fiindcă, din psihoterapia traumei (și din viața noastră, mai ales), știm că trauma ne forțează psihicul să se rupă în mai multe părți, ca să poată sufletul supraviețui. Și această fragmentare ne rupe contactul cu intuiția. De aceea ne mințim că suntem părinți buni pentru că ne ascultăm instinctul. Ce instinct? Ăla acoperit de traume, pe care nu îl mai vezi și nu îl mai simți? Gabor Mate spunea că trauma nu este ceea ce ni s-a întâmplat, ci ceea ce s-a întâmplat în interiorul nostru ca urmare a ceea ce s-a întâmplat…Adică trauma e ruperea de instinct. De noi înșine.

Partea bună e că uneori alegem din instinct…Este ca și cum, în anumite momente ale vieții, intuiția preia controlul și nu ne mai așteaptă să ne împuternicim noi, să ne revenim și zice – “Las’ pe mine acum, că e prea importantă treaba asta. Și acele momente sunt cele mai frumoase din viața noastră! Dacă privim cu adevărat amintirile noastre cele mai frumoase, o să vedem că ele sunt cele în care ne-am ascultat instinctul!

Îl vrem înapoi….avem nevoie de a reintra în contact cu corpul nostru mai întâi. Prin ce tehnici știm noi. Avem nevoie de a ne cunoaște părțile rupte de traumă. Este ca și cum sufletul nostru ar fi un glob frumos de cristal, în mijloc având instinctul nostru, iar când s-a spart în bucăți instinctul s-a pierdut în fiecare bucată. Iar ca să îmi văd instinctul, trebuie să adun bucățile. Asemenea femeii, La Loba, din cartea Women who run with the wolves a Clarissei Pinkola-Estes, care aduna oasele lupilor, le punea unul lângă altul, cu răbdare, până când se forma scheletul. Apoi sufla asupra lor cu respirația ei plină de trecut, înțelepciune și încredere în forța vieții și cânta. Iar sufletul revenea la viață. Așa avem nevoie să facem și noi…Să o vedem pe La Loba din noi și să adunăm bucățile…