– Ești atât de plictisitor, tati! Nu știu cum o să reușesc să stau în seara asta cu tine, când mă uit la fața ta aia plictisitoare! Nu am ce face cu tine!

– O față din aia plictisitoare, zici?

– Da. Și urâtă!

– Și urâtă și buboasă?

– Exact! Și acum taci din gură!

– Ți-e greu că sora ta a plecat la o prietenă și tu nu?

– Da! oftă fetița, ajungând un pic mai aproape de sufletul ei. Ea are așa de multe prietene, iar eu niciuna.

– Chiar niciuna?

– Nu! Zero!

– Păi ne putem juca ce vrei tu! Eu îmi doresc atât de mult să petrec timp cu tine!

– Asta-i faza, că sunt tare plictisită de tine și de jocurile tale. Vreau să ne uităm la un film!

– Cred că nu e o idee bună, că tocmai te-ai uitat.

– Ești rău și urât.

Fetița mai zise și alte cuvinte pentru tata, din aceeași categorie. Dar nu le voi reproduce.

– Hai să îl plimbăm pe cuțu! îi propuse tata mai departe.

– Nu! Și asta e atât de plictisitor!

– Hmmm…Cred că o să ieșim totuși să îl plimbăm. O să ne facă bine niște aer proaspăt și știu eu sigur că apoi o să îți vină idei de cum ai vrea să petrecem timpul împreună.

Tatăl îi aduse fetiței geaca. Fetița o aruncă cât colo. Tati se îmbrăcă și el și apoi îi aduse fetiței geaca înapoi. Dacă ați văzut filmul The spy nexy door cu Jackie Chan, în care el juca rolul partenerului mamei a 3 copii, rol în care el avea grijă de acești copii, cu siguranță ați remarcat atitudinea lui deschisă, expresia lui blândă și bună a feței când copiii îi întindeau tot felul de capcane, ca să scape de un nou iubit al mamei, iar el nu se lăsa doborât emoțional. Ei bine, așa arăta și acest tătic din povestea noastră în această seară. Spun în această seară, fiindcă, spre deosebire de Jackie Chan, el se mai și răstea la fetița lui și mai făcea și alte greșeli părintești.

Fetița se îmbrăcă nervoasă. Ajunși afară, cățelul o zbughi cât colo cu lesă cu tot, iar tati o luă la fugă după el. Dintr-o dată fetița începu să țipe să nu o lase singură, de teamă că vine cineva să îi facă rău. Un mare rău. Să o omoare. Un om cu pistol. Și țipă din toți rărunchii, de se auzi până în celălalt capăt al orașului. Era o teamă mare acolo la ea în suflețel. Nu știu cum, dar tatăl ajunse în casă și cu fetița lui măricică în brațe, și cu cățelul.

 

child-3871837_960_720

(Credit foto – Pixabay)

 

Apoi fetița plânse mult în timp ce vorbea cu tata.

– Dacă vine un om rău în seara asta și ne împușcă pe toți?

– Nu vine sigur. Nu vine niciodată. Nu a venit în toți anii ăștia de când stăm aici.

– Și dacă vine fix în seara asta? Și dacă vine mâine la școală și ne împușcă acolo? întrebă fetița.

Conversația mai decurse așa timp de câteva minute, după care tatăl își dădu seama că fetița nu avea nevoie de asigurări. Creierul ei rațional nu funcționa, de aceea nu avea sens să ofere argumente raționale unui creier emoțional. Așa că se gândi să se joace cumva.

– Uite, eu te iau în brațe și îi împușcăm pe oamenii răi

– Nu, tati. Nu vreau asta. Dar vreau altceva. Vreau să luăm câte trei pokemoni fiecare și să spunem ce superputeri au! Și apoi să se lupte ei?

– Asta e cea mai grozavă idee!!

Luară niște figurine de Pokemon și le întinseră pe o tavă pe care o aduse fetița zburdând prin sufragerie cu corpul ei plin de energie!

– Și fiecare Pokemon are superputeri de apărare și are superputeri de atac. Și ei trebuie să fie foarte inteligenți să le folosească când trebuie!

– Da!

– Și uneori o superputere de apărare, uite cum are unicornul ăsta cornul care dă otravă, poate deveni superputere de atac!

Și se luptară așa. Apoi tatăl o aruncă de câteva ori în sus și o duse pe fetiță la culcare. Care adormi buștean, cu doi căței de pluș mari în brațe, lângă ea. Tata cățel și puiul cățel.

 


Cum a început această seară? Cu o enervare a fetiței pe faptul că tata e plictisitor. Fetița nu era plictisită, doar se temea că nu știa cum va arăta seara ei. Că nu știa cum avea să treacă prin starea emoțională greu de dus pe care o avea. La început a încercat să amorțească această stare de agitație interioară cerând un film la TV. Tatăl a observat că fetița iar fuge de ceea ce simte și nu i-a dat voie. A propus să iasă împreună afară, să se plimbe. Fiindcă atunci când corpul se mișcă, se petrece ceva și cu emoțiile –  se dezmorțesc și ele. De aceea unii copii nu vor să se miște. Fiindcă acest lucru ar însemna trezirea stărilor grele, pe care ei nu le pot duce singuri și pe care, de aceea, le evită. Chiar așa s-a și întâmplat, o frică adâncă a fetiței a ieșit la suprafață. Cuvintele de încurajare, deși spuse cu blândețe, nu au potolit frica fetiței. A fost nevoie ca ea să elibereze această frică plângând o vreme. Și apoi cu jocul de-a lupta Pokemonilor. Nu întâmplător fetița a vrut un joc de luptă. Pentru că atunci când psihicul e cuprins de teamă, corpul are nevoie să se lupte sau să se apere, exact ce pot Pokemonii să facă! Copiii știu bine de ce anume au nevoie ca să se vindece.

Despre trăirile tatălui nu am spus nimic. Hmmm…S-a stresat un pic văzând starea fetiței. S-a simțit ușor respins văzând că fetița îi zicea că e plictisitor. În sinea lui și-a spus – “OK, teorietic știu că ai nevoie de mine și că nu ți-e bine. Dar dacă te porți așa cu mine, ia treci tu la film și lasă-mă în pace, ce te crezi așa deșteaptă? Ce, sunt servitorul tău?”. Apoi când a văzut că supărarea fetiței ascundea, de fapt o frică despre care el nu știa nimic, și-a dat seama că fetița realmente are nevoie de el. Dacă a deslușit această frică? Încă nu. Copiii nu au mereu nevoie să știe sursa trăirilor lor. Noi, părinții avem nevoie de acest lucru. Copiii au nevoie să trăiască ce au de trăit, alături de un părinte care uneori își găsește puterea să îi asculte.

Aceasta este o poveste adevărată, chiar dacă personajele pot fi (sau nu) fictive.