Un lucru îți este greu de imaginat atunci când devii părinte – acela că tu vei greși față de copilul tău și că îi vei face rău. Sigur, cu toții rostim sintagma “Toată lumea greșește, normal că și eu greșesc”. Dar să o și simți cu adevărat e cu totul altă poveste. Să realizezi că faci rău și să stai cu trăirile care vin după aceea, e un lucru aproape imposibil. Pentru că ar însemna să stai tu cu tine, care ești nu doar pâinea lui Dumnezeu, ci și …rău!

[Disclaimer – Atunci când vorbesc despre oameni, nu îmi place să spun “ăla e un om rău”, sau “uite un copil rău”. Nu cred în oameni fundamental răi. Însă cred și știu că facem rău. Iar în aceste rânduri voi folosi totuși adjectivul “rău” lângă ființa umană, fiindcă vreau să subliniez că fiecare dintre noi, deși nu e fundamental rău, simte că e rău! Și pentru că în lumea copiilor, faptele și oamenii se împart în bune și rele].

Desigur că avem multe explicații pentru motivele pentru care suntem răi (asta în cazul în care ne dăm seama că am făcut un rău): “Nu am putut să reacționez altfel, pentru că e imposibil să stai cu un asemenea copil, pentru că nici el, Doamne iartă-mă, nu înțelege de bună voie. Pentru că e un copil dificil!” Apoi mai avem explicația că, de fapt, ceea ce am făcut eu nu este un lucru rău, ci un lucru bun pentru disciplinarea lui – faptul că rostesc cuvinte pe ton ridicat, cu priviri și limbaj corporal amenințător, că ameninț fără ton ridicat, dar ferm, că lovesc, că rușinez, că trădez încrederea copilului – toate astea sunt neplăcute, dar trebuie să le fac pentru binele lui. Șamd.

Așadar, avem suficiente explicații pentru care suntem răi. Dar ce facem cu starea pe care ne-o dă conștiența faptului că am fost răi? Cunoașteți acea stare, nu? Este ca și cum ați ajuns într-un hău negru-negru de tot, în care nu se întrezărește nicio luminiță. Un hău fără nimic bun în el. Fără căldură, dar și fără frig. Fără nimeni care să stea lângă tine să te țină de mână și să îți zică….Nu ești rău! Dacă ar fi undeva acolo în hău acea persoană, ar fi mai ușor!

love-1281655_960_720

(Credit foto – Pixabay.com)

Trăirea pe care ne-o dă gândul că am făcut rău este una tare grea. Ce facem de obicei este orice în afară de a sta cu ea. Mereu FACEM ceva. Fie compensăm greșeala cu ceva (ceea ce e ok, trebuie să și reparăm un rău, atunci când ne permite copilul), fie fugim de această trăire folosind explicațiile raționale pe care le-am dat mai sus, fie mai citim 10 cărți ca să învățăm mai multe și să ne pedepsim, fie o reprimăm cu totul și mergem mai departe.

OK. Atunci ce e de făcut cu trăirea pe care ne-o dă convingerea că am făcut ceva rău? Nimic altceva decât să învățăm să o simțim. Mai întâi, avem de adăugat pe fișa postului de părinte și această rubrică: “Un părinte îi va face rău în mod neintenționat copilului său”. E necesar să acceptăm această rubrică, pentru că altfel suntem ca niște copii mici care atunci când sunt traumatizați, își creează iluzii. Apoi, avem de găsit acele persoane care pot să stea cu noi așa cum suntem și care să ne arate (în special non-verbal) că….NU SUNTEM RĂI! Dragii mei, dacă atunci când eram mici nu am fi fost etichetați (verbal sau non-verbal) ca fiind răi în momentele când trăgeam pisica de coadă, când nu îi ascultam pe adulți, când ne băteam la școală, când spărgeam ceva, când făceam pipi în pat etc, noi nu ne-am fi simțit niciodată răi! Noi am fost făcuți să ne simțim răi, deși nu eram. Eram doar niște copii speriați și deconectați. Atât. Ei bine, dacă în copilărie nu am avut persoane care să ne arate că eram buni orice am fi făcut, e bine să ni le căutăm acum! Fiindcă atunci când primim priviri bune, începem să ne simțim buni, să facem mai puțin și să fim mai mult! Atunci când primim compasiune, învățăm încet-încet să ne-o oferim și noi nouă înșine!

Dacă vreți să știți ce au nevoie copiii de la noi, atunci să știți că ei au nevoie ca noi să ne întoarcem la a ne simți esența noastră bună! Au nevoie ca noi să fim noi înșine, să ne trăim viața cât mai conștient cu putință, și când facem bine, și când facem rău. Orice altă stare a noastră care nu e conștientă creează anxietate în sufletul lor – tot ce nu e adevăr și autenticitate creează anxietate! De aici apare orice problemă de comportament a copilului pentru care mergem cu el la psiholog. Așadar, vedeți, ei nu au nevoie de părinți perfecți, care nu fac rău, ci de părinți care sunt autentici și în contact cu ei.