Toți părinții vor binele copilului. Dar ce înseamnă acest bine? Înseamnă nevoile copilului? Sau cum trebuie să fie el în viață, la ce standarde trebuie să ajungă? O să vedeți că, deși ne vom pune de acord asupra nevoilor copilului, binele acestuia este înțeles diferit de la părinte la părinte, în funcție de propriile experiențe de viață.

Dacă ar fi să ne raportăm la nevoile copilului, Dr. Gabor Mate spune că există două nevoi de bază – de atașament și  de autenticitate. Nevoia de atașament presupune că un copil trebuie să fie și să se simtă în relație cu persoana care îl îngrijește. Cu alte cuvinte, pentru a se dezvolta, el are nevoie să fie iubit, conținut, acceptat, să i se respecte joaca, ființa, distanța pe care uneori vrea să o pună între sine și părinte etc. Nevoia de autenticitate presupune că acest copil are un Sine care trebuie lăsat să fie așa cum este el. Nu trunchiat, nu negat, nu dat la o parte. Dacă copilului i se respectă aceste două nevoi, atunci e minunat – el se dezvoltă sănătos, cu poftă de viață, cu iubire de oameni, cu drag de sine și sete de înțelepciune.

Revenind la ce înseamnă binele copilului, atunci aș vrea să facem o introspecție serioasă și să definim acest bine. Înseamnă binele copilului cele două nevoi definite de Dr. Gabor Mate? Eu cred că toți cei care citesc acum acest articol vor spune că da. Nu ai cum să fii un părinte educat care să nu își dorească o relație de atașament cald cu copilul și care să nu cunoască costurile atât de mari pe care copilul le-ar plăti nefiind el însuși. Așadar, putem afirma ca obiectivul nostru pe termen lung în relația parentală este de a avea grijă de aceste două nevoi ale copilului.

Întrebarea următoare ar fi: Cum transpun acest obiectiv pe termen lung (de a respecta atât cât pot nevoile de atașament și de autenticitate ale copilului) în relația noastră de zi cu zi? Așa cum știu din meseria mea de business din altă viață, pentru a atinge niște planuri strategice (pe termen lung) avem nevoie de planuri operaționale (pe termen scurt), altfel riscăm să rămânem la nivel de ideologie. Aici dăm greș de multe ori – eu cu siguranță! Fiindcă, pe termen scurt și mediu, în funcție de etapa de dezvoltare a copilului, definim binele său prin felul în care credem noi că ar trebui să se comporte și să funcționeze – adică să învețe bine la școală, să participe la activitățile de dimineață de la grădiniță, să fie extrovert, să aibă prieteni, să fie lider, să intre la liceul X, să facă un sport, un instrument, trei limbi străine, artă etc. Să fie bun, să împartă, să aibă grijă de sine, să nu strice jucării, să coopereze, dar să știe și să zică nu. Să respecte minoritățile, să nu aibă prejudecăți, să asculte muzică bună, nu manele sau hip-hop. Să nu fie genul de fată care nu e apreciată de profesori, fiindcă nu îi va fi bine. Să nu fie genul de băiat care intră în bucluc. Să nu dea prea mult când nu trebuie, adică să nu îi mănânce câinii din traistă. Să ia numai note mari. Iar dacă l-am prins că are un talent, să perseverăm în a-l ajuta să îl urmeze cu orice preț, chiar și cel al burn-out-ului. Lista aceasta de obiective pe termen scurt poate continua. Însă, dacă suntem sinceri cu noi înșine, aceste planuri operaționale menționate mai sus ne încurcă rău de tot obiectivul parental pe termen lung. Fiindcă atunci când suntem în relație cu copilul având această listă în minte, noi îi comunicăm implicit fetiței sau băiețelului nostru că sinele său nu e în regulă. Motiv pentru care copilul, pentru a rămâne cu noi în relație, își va pune sinele deoparte.

De aceea, ori de câte ori avem dubii și nu știm dacă să insistăm asupra unui obiectiv pe termen scurt (de a lua o notă mare, de exemplu) sau să nu insistăm, practica cea mai deșteaptă este să punem relația noastră cu copilul pe primul loc. Dacă facem asta, avem win-win – copilul e câștigat, iar de mine, părintele nu mai spun. De ce să pun relația pe primul loc? Pentru că din relație copilul își împlinește aceste două nevoi de bază! Practica de a pune relația pe primul loc înseamnă să ies din interacțiunea cu copilul și să merg în altă cameră, să fac ce știu eu mai bine pentru a mă centra și apoi să fac balans și să mă întreb ce aleg între:

  1.  A insista și a face demersuri (de multe ori cu presiune, strigăte, amenințări – adică cu multă teamă în spate) pentru a atinge obiectivul pe termen scurt de a lua notă mare sau de a se integra cu copiii la grădiniță sau relația mea cu el?
  2. A mă amăgi că eu insist la copil să fie într-un anumit fel deoarece e pentru binele lui, nu pentru că îmi e frică mie sau a vedea clar că nevoia mea de a schimba copilul are doar scopul de a-mi tempera teama că nu am copil bun?
  3. A lucra pe frica care stă în spatele urgenței mele de a avea un copil cum trebuie sau a băga capul în nisip sperând că mâine copilul va înțelege, după câte prelegeri i-am cerut?

Copilul are nevoie de la noi de tot ceea ce vedeți scris în poza de mai jos. El nu simte să fie reparat pentru a fi funcțional, de succes, plin de admirație din partea celorlalți, cu mulți prieteni, cu note mari, cu realizări. Dacă reparăm non-stop, atunci el este doar obiectul nostru, al unui meșteșugar. Iar eu știu că nici un copil nu vrea să fie în mâinile nici unui meșteșugar, chiar dacă e cel mai iscusit din lume și promite cele mai bune rezultate – vorbesc din poziția de meșeșugar aici. Copilul vrea să fie în palme care îl mângâie așa cum sunt cele din imagine. O inimă rănită nu vrea să fie apăsată, ci ținută așa. Acesta e parenting-ul de care copilul are nevoie.

 

hands-718562_960_720

(Credit foto – Pixabay)

De aceea, dacă reușeâim să transpunem obiectivul pe termen lung în interacțiunile noastre zilnice având strategia de a pune relația pe primul loc, SIGUR va fi bine. Însă, ca să simțim puterea cuvântului scris cu majuscule, e nevoie să ne uităm adânc în noi și să luăm la pigulit cu blândețe fricile noastre.