Fetița intră în casă și se duse pe canapea.

“Mami, chiar acum vreau eu timpul meu special!”

Mama văzu că nu e de așteptat. Fetița intrase deja în lumea jocului, avea acea privire. Se vedea că nu era un joc în care aveau să râdă. Era unul altfel. De aceea, mama le spuse repede copiilor și tatălui că au nevoie să nu fie întrerupte.

“Tu mergeai pe stradă, afară era frig și ploua și la un moment dat mă găseai pe mine, un cățeluș mic-mic și speriat. Stătea așa, zgribulit (fetița arăta poziția fătului). Și apoi tu mă luai acasă.”

“Bine, scumpa mea. Acum așa fac. Ia să mă duc eu acasă acum. Ce mult mi-ar plăcea să am și eu un cățeluș. Unul mic și drăguț. Ia stai puțin. Ce aud eu? Ah…Uite aici un cățel frumușel. Doamne cât e de mic și drăguț. Și are blănița udă. Îl iau acasă. Și o să am grijă de el. Hai în brațe la mine, cățeluș minunat!”

Fetița își juca rolul extrem de dulce și duioasă. Era serioasă, cuprinsă de joc. Un cățel mic – mic și plouat. Și singurel. Mama o luă în brațe și o așeză apoi pe pat, unde era casa ei. O mângâie pe fetiță. Ea închidea ochii și se alina cu mângâierile mamei.

“Acum tu mă țineai o zi și apoi mă duceai înapoi la centrul de adopție. Că nu erai sigură dacă mă vrei. Și mă lăsai acolo. Apoi venea soțul tău și vorbeai cu el și apoi veneai și mă adoptați pentru totdeauna”.

“Bine, fetița mea”.

morgan

(foto: Morgan, o mămică care a străbătut munții cu fetița ei și a făcut și joc terapeutic)

Mama făcu întocmai, și ea cuprinsă de joc. Apoi își aminti că atunci când a aflat că era însărcinată cu fetița, acum 6 ani și ceva, prima ei reacție fusese de îndoială. Știa că o vrea, dar se temea. Oare avea să se descurce cu încă un copil? Abia după ce a povestit pe skype cu soțul ei, care în acel moment era plecat în străinătate, simți bucuria imensă de a mai avea încă un copil. Un copil iubit și frumos. Dar care uneori se întreabă dacă e bine venit într-un grup de copii, la grădi. Doar uneori. Nu îi spusese fetiței niciodată despre neputința ei scurtă de a o primi pe lume cu toată inima. Acum mama se întreba dacă se poate așa ceva. Știa că se poate, fiindcă tot subconștientul fetiței știe ce s-a petrecut cu ea încă din burtică. Însă i se părea supranatural. Cum se poate, după atâția ani. așa dintr-o dată ca fetița să vină fix cu povestea ei, pe care nu o auzise niciodată până atunci?

După ce realiză că jocul fetiței e oglinda întâmplării de acum 6 ani, mama se transpuse și mai mult în joc. Îl primi pe cățeluș cu multă bucurie a doua oară. Și îi spuse:

“Ce prostuță am fost că am crezut că nu pot să mă descurc cu un cățel așa frumos! Mulțumesc că ai rămas la centrul de adopție și ne-ai așteptat! Nu te mai dăm niciodată înapoi, o să stai cu noi toată viața!”

2c043d8b00000578-3224187-the_adventurous_mother_daughter_duo_makes_time_to_play_pretend_w-a-79_1441549167074


Da. Aceasta este magia, terapia, supranaturalul, știința și puterea jocului. Fetița a început singură momentul terapeutic, iar mama doar a jucat scenariul propus de copil. Și copilul se vindecă, fiindcă sistemul ei limbic absoarbe dulceața momentului de acum și vindecă teama de mai demult.