Prejudecățile sunt niște convingeri pe care le moștenim fie în familia în care creștem, fie în societatea în care trăim. Ele pe de o parte ne limitează în a cunoaște oamenii și în a ne bucura de mai multe părți ale vieții. Pe de cealaltă parte, creierul uman le-a născocit ca o barieră împotriva fricii. Atunci când ne e frică de ceva sau cineva, spunem ceva rău sau disprețuitor despre acel ceva. Spre exemplu, dacă nu înțelegem de ce există oameni cu diferite orientări sexuale, religioase, cu diferite preferințe, atunci mintea va născoci ceva sau va prelua o idee care spune ceva rău despre acei oameni. Dacă îmi e teamă de afro-americani, atunci voi veni cu o prejudecată despre ei. În liceu nu îmi plăceau tinerii care ascultau un anumit gen de muzică, fiindcă erau nuștiucum. De fapt, nu îmi plăceau, fiindcă muzica aia te punea în contact cu anumite părți din tine, mai întunecate, la care eu nu puteam sau mă temeam să ajung. Nu îmi plăceau femeile senzuale, ziceam că sunt într-un fel, De fapt, îmi era teamă de ele, că dacă îmi furau tata / iubitul? Și, mai profund, nu îmi plăceau, fiindcă eu nu îmi permiteam să fiu senzuală. Îmi era frică să intru în contact cu partea aceea din mine, pe care societatea mă învățase că e așa, murdară.

Da, prejudecățile sunt ca niște scuturi care ne apără de ceva ce nu înțelegem și, ce e mai important, de care ne temem!! Însă ele sunt înșelătoare, fiindcă nu ne protejează cu adevărat. Uneori pot deveni periculoase – ele sunt cauzele pentru toate războaiele din lume! Din cauza lor, noi nu trăim o viață plină. Nu ne conectăm atât de profund la toate ființele umane. Care, și ele caută, la fel ca și noi, conectare!

Când încercăm să dăm prejudecățile la o parte, abia atunci avem șansa să ne vedem fricile, să înțelegem de unde vin, să le trăim de-adevăratelea și, de ce nu, să ne descotorisim de ele.

Credit foto: Shutterstock

Cred că v-ați prins din titlul acestui articol despre ce e vorba. Mi-a cerut copilul meu cel mare, Yuri, de aproape 10 ani să îl las să fie el. Povesteam cu el despre ceva față de care el are o prejudecată. Nu pot spune aici despre ce. E una din multele situații față de care oamenii au prejudecăți. Și eu îi povesteam despre acei oameni, despre cum se simt ei când sunt judecați de alții. Și el mă tot asculta de vreo două săptămâni. Iar acum câteva zile îmi zice, pe un ton foarte calm, foarte apropiat de mine, în același timp foarte bărbătosȘ

“Mami, poți te rog să mă lași așa cum sunt? Cu prejudecățile mele, cu tot? Să nu încerci să mă schimbi? Lasă-mă și pe mine să gândesc cum nu trebuie față de alți oameni!”

Ce poți răspunde la așa un mesaj? Fără jignire, fără să mă facă să mă simt prost? Cu putere și cu dorință de libertate? Stau un pic și mă gândesc și îi zic:

“Da, mă, Yuri! Așa e. de ce să te schimbi tu, mami? De ce să vreau să te schimbi? OK. Așa fac.”.

“Cu orice, da? Mă lași în pace?”

“Da, te las în pace. Dar vreau să îți zic că o să îți prezint și eu perspectiva mea, da? Și uneori o să te iau cu mine să vezi lucrurile alea, că îmi doresc să vezi de unde vin. E ok?”

“Da, asta da. E OK. Acum pot să îți demontez și eu o prejudecată?”

“Da. Care?”

“Vino aici. Ascultă muzica asta.”

Ascult. E manea. Vali Vijelie cu Lume nebună. Râd de mor. Mi-a mai dat mai demult manele să ascult, dar până acum nu am făcut-o serios. O făceam așa, în timpul nostru special. Când copilul meu încerca să mă facă să fiu mai liberă de prejudecăți și deci, de frici.

“OK, râzi, după aia o mai asculți o dată, da?”

“Da.”

O ascult azi, mâine, poimâine. Ce să zic? Îmi place. Uneori simt fiori când o aud. Acum cred așa: manelele bune sunt bune. Am mai înlăturat o prejudecată. Am început să studiez manelele. Sunt OK. Unele sunt foarte bune.

De unde aveam eu prejudecata asta? Știu eu de la cine și de când. Care era frica mea? Că dacă le ascult, nu sunt destul de intelectuală – o, vai :-)))). Ce credeți? Sunt tot intelectuală de când le ascult!!! Ba, ca să fiu sincer, trăiesc mai bine! Și Anna îmi zicea că versurile din “Nu suntem la fel” lui Vali Vijelie spun cum e viața

“Nu suntem la fel nimeni nu e perfect
Fiecare om are cate un defect
Dar fara rautate ura si minciuna
Am putea sa facem o lume mai buna”.

Concluzie: exercitiul cu prejudecățile merge în ambele sensuri: și de la copil la părinte, și de la părinte la copil. Educația, în general, e în ambele sensuri <3!

……………

Sunt foarte fericită! În fond – nu e tot o prejudecată să vrei să fii un om fără prejudecăți? :-)))))))))))) Iar noi, părinții le modelăm felul în care copiii se raportează la prejudecăți – știm cu toții că ei învață ce văd, nu ce le zicem! Le putem arăta prin felul în care noi înșine ne dărâmăm prejudecățile! Singura condiție: să fie autentic felul acesta al nostru! Să nu o facem cu gândul ascuns că și ei iși vor înlătura prejuecățile dacă noi o facem așa, de ochii lor!