A fost o dată ca niciodată un copil frumos care iubea animalele. Trăia într-un sat de munte în care se juca cu mulți prieteni. Și într-o zi, cum mergea el așa pe uliță, trecu pe lângă o casă de unde se auzea piuitul unui bobocel de rață. Se apropie de gard. Puiul veni lângă el. Copilul îl mângâie și îl privi. Îi plăcea să vadă cum bobocelul se lipea de palma lui. Dintr-o dată, copilul făcu ceva extrem de ciudat. Îl luă cu el acasă. Apoi plecă repede pe stradă către casa lui, gândindu-se cum să facă să păstreze puiul. Tatălui și fraților le zise că l-a găsit pe stradă. Minți. Ei îl crezură. Copilul pe de o parte se bucură, dar pe de altă parte se sperie de cât de multă putere avea minciuna lui. Se simți singur și speriat. Nici nu se putea bucura de bobocel. Doamna care locuia la casa cu bobocelul află, din fericire, fiindcă îl văzuse o vecină pe copil furând puiul. Vecina fugise repede în sat, la aprozarul unde lucra doamna și îi zisese că un copil i-a luat bobocelul de rață. În cele din urmă bobocelul ajunse acasă la el. Copilul se simți ușurat.

Apoi află și tatăl copilului. Nu îl certă. Cearta nu ajută în astfel de momente. Lecțiile de morală sunt inutile, fiindcă orice copil știe adevărurile acelea universal valabile, cele 10 porunci. Lecțiile de morală deconectează copilul de adultul de care el are nevoie pentru sprijin emoțional. Și îl deconectează și de sine. Fiindcă se simte o ființă neadecvată și rea. Urmară însă altfel de lecții – de magie (cum ar spune scriitoarea Eizabeth Gilbert)! Urmă un dialog bun ca pâinea caldă:

“Ți-a plăcut mult puișorul și ai vrut să îl ai.”

“Da”

“E un pui frumos. Ai vrea și tu unul, așa-i?”

“Da.”

“De aia l-ai luat.”

“Da.”

“Știi că nu a fost bine, așa-i?”

“Daa! Nu îmi mai zice asta!”

“Doamna s-a speriat. Că iubește puișorul.”

“Știu…Și eu nici măcar nu știam că o cunosc pe doamna..Nu îl mai luam dacă știam că e al ei.”

Tatăl văzu o complexitate de emoții la copil. Cât timp nu știa de la cine fura, copilul nu realiza că rănește pe cineva. Credea doar că face un lucru care nu e în regulă. Era ceva abstract. Când s-a gândit la o persoană, atunci și-a dat seama că fapta lui rănea.

“Hai să mergem să îi zicem doamnei că ne pare rău. Și că nu mai facem! Vrei?”

“Mi-e îngrozitor de rușine. Nu pot”

“Știu că îți e. Și mie mi-ar fi…Dar doamna are nevoie să simtă că vedem teama ei că era gata să piardă bobocelul.”

“Nu vreau. Du-te tu. Zi-i tu, mie mi-e greu.”

“Nu, nu e destul. Și tu trebuie să mergi. Doamna are nevoie să vadă părerea ta de rău. Chiar a suferit și s-a speriat îngrozitor.”

“Nu cred că pot…Stau în spatele tău atunci.”

“E ok cât poți. Știi, și tu ai nevoie să îi spui ceva bun. Să repari. O să te simți și tu mai bine, că ești un copil bun.”

“Bine. Hai.”

(Povestitorul: Vedeți, ascultarea tatălui a făcut minuni. Dacă l-ar fi certat, mintea copilului ar fi fost ocupată cu a găsi scuze de ce el nu e copil rău. Așa facem toți. Nu vrem să ne știm oameni răi și atunci căutăm alți vinovați și găsim scuze. Dar fiindcă nu a fost nevoie de acest proces mental, copilul a ajuns la părerea sinceră de rău. Sinceră.)

Se urcară în căruță, culeseră niște flori de pe câmp pentru vecina lor și merseră pe uliță, către casa ei. O strigară la poartă. Ea ieși. Dintr-o privire, vecina lor citi toată situația. Văzu părerea de rău a copilului. Se întoarse dintr-o dată și plecă către spatele casei. Copilul și tata se întrebară de ce. Apoi ea veni înapoi cu ceva în brațe. Ceva mic, galben și pufos: bobocelul.

“E ok. Nu e nimic. Și-a plăcut și ție bobocelul. Uite, ia-l și mângâie-l.”

Copilul se uită în ochii ei și zâmbi. Era fericit. Se simțea iar un copil bun.

“Și când vrei să vii să îl vezi, să îi zici lui tati să mă sune. Intri în curte și te joci cu el.”

Copilul era într-adevăr fericit.

(Aidan Heune, Woman and child)

Doamna era minunată, ca o zână. Cu bunătatea ei, îi arătase copilului și tatălui că viața e frumoasă. Că nimeni nu e rău.

Povestitorul: Dacă l-ar fi pedepsit pe copil și i-ar fi zis “Bine, îți accept scuzele, dar de-acum să nu mai faci asta”, fără să îi ofere încrederea și să îl lase la bobocelul de rață, copilul ar fi plecat de acolo cu sentimentul că a făcut ceva rău. Așa, a plecat de acolo cu o a doua lecție de magie. O lecție de bunătate, pe care cu siguranță, o va da și el altcuiva, într-o zi. Poate a și făcut-o deja :-)!