Am petrecut Paștele la părinții mei, la Focșani. Am ajuns vineri acolo, eu cu mult chef de petrecut cu copiii. În mașină, în drum spre buni și bunu, Jo le spune copiilor în glumă: “Sunt niște zile speciale, în care noi ne gândim la suflet, suntem mai buni și mai senini. de aceea vă rog să fiți drăguți unii cu ceilalți, da?” Kimmy zice imediat “Da!” (eu știu că ea POATE asta, că e TARE tare cuminte, off!), Yuri și Anna nu au știut ce și cum să zică. Eu însă știu, ca și Jo, că lucrurile nu stau chiar așa. Copiii când sunt împreună cu părinții și cu bunicii, toți adulți care au bunăvoință și se bucură de prezența lor, iși lasă să meargă și își ascultă mai profund acel mecanism de vindecare pe care îl au ei, de a se descotorosi de bagajul prea greu de tristeți și furii adunate de-a lungul timpului.

Da, știam că ne vom juca cu ei, că vom face timp special. Știam că vor fi situații nerezonabile în care urma să punem limite, și implicit, în care ei să plângă. Și știam că aveam nevoie de suport, ca să putem asculta plânsul lor pe alocuri lin și cald, pe alocuri viguros și zdruncinător. Acest drum al emoțiilor îl știu de la Hand in Hand Parenting de ani de zile, îl văd pe viu la copiii mei și la cei care mă vizitează la consultații.

Începutul reconectării profunde 

Vineri după masa am ieșit pe rând la plimbare cu Yuri și Anna, fiindcă distanțele sunt mici în oraș. Am aprins lumânari si am povestit câte-n lună și în stele. Iar sâmbătă seara în timp ce stăteam cu toții în sufragerie, Yuri a venit lângă mine jos pe podea, a așternut o plapumă pe jos și mi-a zis să-l înfășor în ea. Așa am făcut, apoi am adus niște plușuri de-ale lui, a fost o dulceață de vorbe și tandrețe în gesturi, amestecată cu un strop de prosteală, de se uita tata ca la altceva. Îi ghiceam gîndurile lui tata legate de cum cresc eu un băiat cocoloșit. La un moment dat, Anna se ridică de pe fotoliu și se pune ea pe plapuma lui Yuri, fiindcă voia și ea joaca. Yuri voia doar el cu mine, încă 5 minute. Anna nu și nu. Au început să se certe pe plapumă, era mai-mai să se lovească dacă nu eram acolo, așa că am luat-o pe Anna în altă cameră și a plâns de s-a zguduit orașul. A zis ca nu mai vrea niciun frate, că vrea să fie doar ea singură la părinți. Că i se pare că îi dau prea multă atenție lui Yuri și lui Kimmy. Că muncesc prea mult! Nu mai suportă așa ceva! Eu o ascultam, îi ziceam că știu că e totul complicat și greu și că o înțeleg și că voi fi mai atentă să îi dau și ei mai mult. La un moment dat s-a oprit din plâns și a zis: “Maaama! Mai vreau să plâng, că e așa de bine!” Și și-a amintit de alte tristeți de-ale ei, de pierderea pisicii Tigrișor, de moartea altei pisici…

2194056023_ef90d420a9_z(Foto Thomas Hawk)

 

Cum păstrez conectarea

Momentele de plâns sunt unele în care copilul ajunge foarte în contact cu ființa lui. Și de aceea trebuie prețuite și provocarea mea mereu este să păstrez acea conectare…Am ajuns cu Anna undeva adânc, acum am în cap că trebuie să rămânem aproape și următoarea zi, și următoarea șamd. Ceea ce e greu când ai trei copii, cu care vrei să ai la fel, aceeași conectare profundă. Cum păstrezi căldura și conectarea după ce ai ajuns atât de aproape de copil, după acel plâns miraculos? Mi-am pus în cap, intenționat, să îi fiu aproape, să petrec și timp de distracție cu ea. Să o fac să râdă mult! Să fiu atentă, prezentă și pe fază cu ea. Să avem multe momente de râs împreună!

Am jonglat cu toți copiii cu atenția în zilele următoare, focusul meu rămânând însă pe Anna. Trebuie să vă mai zic că Jo, soțul meu, fiind cel mai mic din trei copii din familia sa de origine, este inconștient cu ochii pe Kimmy și îmi atrage de multe ori atenția când sunt cu Anna, că trebuie să stau cu Kimmy, fetița cea mică a noastră :-). Eu, fiind sora cea mare în familia din care provin, am subconștient tendința să îi îndeplinesc nevoile lui Yuri băiatul nostru cel mare) mai întâi. Și aici e provocarea mea, în care trebuie să îmi activez maxim partea conștientă a creierului și să gîndesc și să îi văd pe toți. Iar Anna, copilul mijlociu care are tendința să se lase la urmă și să nu ceară, poate fi ușor lăasată să aștepte. Că ea “se descurcă”, ca toți copiii mijlocii! Așadar, a doua zi am făcut timp special de o oră și ceva cu Anna în care am ascuns animăluțe de pluș în grădină la buni și bunu. V-ați ascunselea e jocul ei preferat. deși nu mereu o arată, și Annei îi e greu cu separările, iar acest joc atât de simplu e fix legat de despărțiri și e vindecător.

Corpul își spune poveștile

Luni seara am ajuns acasă și am avut un alt moment de pus limite. Au venit în vizită doi prieteni ai lui Kimmy și Yuri. Anna mi-a zis dinainte că îi va fi greu. Știu dinamica: Anna vrea să o “fure” pe prietena lui Kimmy, fiindcă o place mult, și îi e și ea prietenă, iar Kimmy rămâne tristă. I-am zis Annei dinainte că atunci e un moment în care vreau ca ea să se joace doar un pic cu fetele, că vreau ca Kimmy să se bucure total de prietena ei. Am vrut să nu se amestece în prietenia lor, și i-am zis Annei că va sta mai mult cu mine. A înțeles. Nici ea nu vrea de cele mai multe ori să o ia pe Kimmy în joaca cu prietenele ei mari. Și de cele mai multe ori respect asta. Nu mereu. După ce s-au jucat frumos toate trei o vreme, am văzut că Anna se supără și că reacționează furios la fete. Am  pus o limită atunci și am luat-o în brațe. A zis ca vrea să le bată pe fete, sau pe mine. Că asta vrea și nimic altceva. Am zis nu. I-am dat o păpușă mare de pluș, pe Winnie the Pooh, să îl bată. A zis ok. Mi-a zis să îl fac să vorbească ceva. Am zis:

“Buna, eu sunt Kimmy! Ha ha, uite, la mine a venit în vizită prietena mea și tu nu te poți juca cu ea! Mami e de partea meeaaaa!” – atât a fost, Anna s-a dezlănțuit și i-a arătat lui Winnie / Kimmy ce simțea. Mă uitam la Anna și îmi plăcea cât de totală e! Corpul ei era puternic și vivace și nu avea opreliști în a simți și a elibera ce trăiește și o încurcă în a avea o viață bună. Cred mult, așa cum scrie Peter Levine, că în corpul nostru sunt toate amintirile emoționale și, tot așa cum e și în terapia lui somatic experience, cred că Anna în acele momente descarcă o sumedenie din acele amintiri stocate.

După aceea a fost un înger. Plină de iubire. Iar dimineață când a strigat “Kimmy” a avut cu totul și cu totul altă tonalitate…

O să încerc din răsputeri să păstrez conectarea. Așa, ca la Hand in Hand Parenting: cu râs, cu plâns ascultat, cu descătușarea emoțiilor folosindu-ne de corpul nostru, care la copii e încă atât de liber și dornic să povestească!