Oare sunt printre cititorii mei părinți care amână, mai mult sau mai puțin conștient, să se ducă acasă la copilul lor? Eu am fost o astfel de persoană, care timp de trei ani de zile întârziam la copii acasă cel puțin o oră, căutându-mi de lucru te miri ce pe calculator. Desigur că m-am întrebat de ce. Și răspunsul a venit încet-încet – că îmi era teamă de reconectarea cu ei. De momentul în care eu trebuia să încetez la a mă gândi doar la mine și să încep a le da lor. Mai era și presiunea că trebuie să le ofer atenție de calitate, nu să mă duc acasă cu o prezență mediocră. Nu, presiunea pe care eu o puneam asupra mea era să le ofer the best of me! Cea mai bună și vie joacă, cele mai valoroase conversații. Este o presiune care vine tot din perfecționismul pe care îl tot îmblânzesc de ani de zile, o presiune care îmi împovărează viața și relațiile. Așadar, îmi era teamă să mă duc la copiii mei, pentru că trebuia să fiu perfectă. Și îmi era teamă că nu voi fi. Îmi mai era teamă că îmi vor cere lucruri grele (cum ar fi să mă joc cu câte unul pe rând), iar eu nu pot / nu vreau să le dau ce vor ei. Că nu pot pune limite. Așadar, teama că mă calcă în picioare și fac ce vor din mine, ca eu nu voi putea fi o mamă blândă și fermă. În minte îmi apăreau momente în care simțeam ceva asemănător – când mă duceam la școală și trebuia să nu mă mai gândesc la mine și să încep să fac pe plac profesorilor și copiilor.

Un alt moment în care mi-am dat seama că îmi e teamă de copii sau de interacțiunea cu ei era spălatul pe dinți. Sau mersul la culcare. Pentru că știam că vor fi tensiuni, știam că voi primi un refuz, iar eu voiam să nu mă înfurii.

Îmi e teamă de multe ori să pun o limită. Ca să nu par rea, să nu mă urască copiii după aceea. Când mă împrietenesc cu teama asta, atunci apare alta – după ce pun limita, ce mă fac dacă întâmpin un refuz? Ce mă fac dacă va țipa copilul? Ce mă fac dacă vrea să mă lovească când se înfurie? Mi-e teamă de țipete. Mi-e teamă de lovituri. Am motive întemeiate să am aceste temeri.

EZLRDqw-KWX-AXAteSKf_1082021075

(Dmitry Maximov, Utter loneliness)

 

De ce ne e teamă de copiii noștri?

Voi ați identificat momente în care vă e teamă să fiți cu copiii voștri? În care vă e frică de ei? Dacă da, putem merge mai departe. Să ne răspundem la întrebarea – de cine ne amintește copilul nostru? Sau cu cine mai aveam această dinamică relațională? Cu mama? Cu tata? Cu bunica care ne-a crescut? Cu sora sau fratele? ÎNTOTDEAUNA un copil ne va aminti de una din persoanele cu care am interacționat. Așa cum ne alegem partenerul de cuplu după una sau mai multe din persoanele de atașament din copilăria noastră, și copilul nostru ne va aminti de cineva. Un indiciu este cum îl strigăm câteodată. Unii părinți își strigă copilul cel mare cu numele surorii sau verișoarei cu care a copilărit. Dar ca să aflăm mai multe, avem nevoie să povestim cuiva despre relația noastră cu copilul și apoi să ne gândim cine ne mai trata așa cum o face copilul nostru. Cu cine ne certam în felul ăsta. Cine ne sfida în acest fel? Cine ne zicea NU, iar noi ne simțeam prăbușiți și fără putere?

Da, de aceea ne e teamă de copiii noștri. Pentru că ei ne amintesc de niște interacțiuni de când eram mici, în care noi ne-am simțit singuri și am suferit. Observați când vă înfuriați. Acelea sunt momente în care pot apărea multe povești la suprafața. Și știți ce? Copiii simt că ne e frică de ei și nu le e ușor cu asta. Ei nu vor rolul de dominator în relație. Însă nu știu ce să facă cu emoțiile acestea grele și vechi ale noastre. Dar noi, da. Dacă le conștientizăm, haideți să le vindecăm. Cu terapie, cu ascultare, cu LP, cu yoga, cu mindfulness, cu dans. Pentru a putea fi mai prezenți și mai buni cu noi înșine și cu copiii.