“Și crezi că o să fiu bine azi la școală? O să mă descurc?” o întrebă fetița pe mama, plângând.

Era luni dimineața, iar întotdeauna luni despărțirea e mai grea.

“Da, iubita mea”, spuse mama în timp ce își căuta haine să se îmbrace.

“Dar grăbește-te și tu, că nu vreau să întârzii, mami!”

“Mă grăbesc! Dar nu în ritmul în care vrei tu, fetiță!” îi răspunse mama pe un ton răstit. “Nu vezi că mă grăbesc de când m-am trezit?”

Atunci fetița izbucni într-un hohot de plâns și mai mare:

“Nu îmi mai spune “fetiță”! Știi că nu îmi place să îmi zici “fetiță”!

“Iartă-mă! Iar ți-am spus “fetiță” pe tonul ăla răutăcios. Îmi pare rău, scumpa mea!”

mother-103311_960_720

(Credit foto – Pixabay)

Mai târziu, în mașină, mama reluă cu fetița ei:

“Grea e lunea dimineață, nu?”

“Că trebuie să mă despart de tine. Să mă descurc singură.”

“Și unde mai pui că ți-am zis și “fetiță”…Nu îți place cuvântul ăsta, nu?

“Fetiță” spui cuiva pe care nu știi cum o cheamă.

“Deci atunci când eu îți zic ție “fetiță”, e ca și cum nu te cunosc?”

“Da, exact..Și e tare ciudat”.

Da, e ciudat. E ca și cum mama se transformă într-o persoană pe care fetița ei bună nu o cunoaște. Pe care nu ar vrea să o cunoască. Iată cum apar vrăjitoarele din basme – atunci când psihicul copilei o scindează pe mama în două bucăți – mama cea bună, și mama cea rea. Adică maștera.

Dar ce bine că psihicul copilului este atât de solid și își dă timp să le poată integra pe amândouă. Că poate să meargă mai departe, atunci când conexiunea e bună între copil și mama, iar aceasta îi spune că nu e din vina ei. Mai mult decât atât – ce bine că mama acceptă că este și mașteră!

Asta e una din cele mai profunde lecții de parenting pe care le-am primit de la viață – că pot accepta că sunt și mașteră. Atunci când ne preocupăm prea mult dacă trece ziua fără greșeală, uităm să mai trăim ziua aceea cu adevărat.