“La început știa totul despre mine. Nu era necesar să rostesc ce aveam nevoie, pentru că intuia. Era cu un pas înaintea mea. Nici eu nu știam bine ce doream. Mă știa și mă intuia mai bine decât o făceam eu. Iar acum….parcă nu mă mai cunoaște. Nu mai știe ce vreau, ce îmi place, cum vreau să mă iubească… Și nu, pur și simplu NU VREAU să îi cer eu ce am nevoie. NU VREAU să îi spun eu. VREAU SĂ ȘTIE EA /EL să mă iubească, așa cum o făcea la început!”

Cred că 99% din cei care citesc aceste rânduri se regăsesc în ele în relația de cuplu. Nu vrem să îi spunem celui/celei care ne iubește ce avem nevoie, pentru că mai demult știa și acum pare că nu mai vrea să își manifeste iubirea, nu mai e interesat/ă să ne-o arate, așa cum o făcea la început. În acest articol aș vrea să mă concentrez pe “Nu vreau să îi spun eu. Vreau să știe el/ea!”

Și, concentrându-mă pe ele, aș întreba persoana care le rostește (inclusiv pe mine, la un moment dat în timp) – “Ce parte din tine spune asta – cea de copil, sau cea de adult? Partea de copil care vrea iubirea părintelui și nu știe exact de ce are nevoie, așteptând ca părintele să știe? Sau cea de persoană adultă care se cunoaște, știe ce vrea de la persoana iubită și o cere, pentru că un adult pur și simplu știe și cere ce are nevoie?

Această întrebare lămurește pe toată lumea….

Când suntem copii avem așteptarea implicită, înnăscută, naturală ca mama și tata să știe ce avem nevoie. Dacă plângem, așteptarea e ca mama să vină, să ne privească și să știe ce e cu noi. Dacă la adolescență ne retragem și nu mai zicem nimic, așteptarea e ca mama sau tata să stea în fața ușii și să știe că avem nevoie ca ei să stea acolo până le-o deschidem…Așadar, copiii au așteptarea că părinții să știe ce au nevoie. Nu trebuie să le zică nimic…

În relația de cuplu, partea de început poate părea păcălicioasă, dar nu e. Fiindcă la început, conexiunea este automată, manifestarea iubirii se întâmplă spontan. Nu muncește nimeni la ea. Atracția se întâmplă, totul se întâmplă. Hormonii iubirii, oxitocina, feromonii, estrogenul, testosteronul, toate sunt la cote maxime în noi, pentru că celălalt ne trezește toate lucrurile astea minunate și pline de viață. Este ca și cum Cupidon ne apasă pe butonul numit “Show your love”, iar noi știm exact ce avem de făcut, fără să gândim. De aceea spun că partea de început nu e păcălicioasă. E ceea ce trebuie să se întâmple ca să începem o relație cu o persoană minunată și un pic damaged, așa, ca noi :-)….

Apoi, când Cupidon pleacă, suntem pe cont propriu. De aici începe relația conștientă. Aici e nevoie să ne activăm partea de femeie și bărbat adult. Partea adultă care știe că celălalt e și el chinuit de traumele trecutului, de stres și de propriile experiențe de viață și nu are pur și simplu conștiența a ceea ce avem noi nevoie. Și, cu partea matură activată, mergem către el / ea și zicem

“Uite, iubirea mea ce e…Îmi e dor de tine…Îmi e dor de noi doi….De pasiunea noastră și de felul nostru unic de a fi împreună. Și în ultima vreme mă simt un pic singur/ă. Am nevoie de tine. Am nevoie să te uiți la mine așa…Să îmi aduci cafeaua de dimineața de 3 ori pe săptămână…Am nevoie de un date cu tine în oraș joia, când are cine să stea cu copiii. Am nevoie de cuvintele astea din partea ta. Le vreau și m-aș simți super-iubit/ă. Vrei să îmi dai? Ce poți să îmi dai din tot ce vreau?

…….

Și eu vreau să îți dau, iar acum, fiindcă sunt damaged un pic în suflet (de mult, din copilarie), parcă nu mai văd bine ce ai nevoie. Nu știu cum să îți spun, dar vreau să îți dau ce ai TU nevoie, nu ce îmi imaginez eu că ai nevoie. Fiindcă, așa cum mă știi, uneori eu îți ofer ce mi-ar plăcea mie să primesc. Și poate tu asta vrei…

Vreau să te simt aproape mai mult…”

Nu sună nici needy, nici clingy, nici nimic, așa e? Sună deschis, autentic și vulnerabil…Așa cum ne iubim unii pe alții cel mai mult. Iar în relația de cuplu, avem nevoie să ne ducem cel mai adesea cu partea noastră de adult. Adică să știm ce avem nevoie și să cerem. Pentru a primi, pentru a nu pune presiune pe celălalt să ne intuiască ca pe copilul lor. Fiindcă nu suntem copilul lor care are doar nevoi. Suntem iubita/iubitul care cere și oferă. Relația parentală o reglează părintele, pe cea de cuplu amândoi.

Scrieți-mi dacă a ajutat diferențierea părților de copil – adult în noi când spunem – “Eu nu vreau să spun ce am nevoie. Vreau să știe el / ea!” Mulțumesc că citiți!