Știu că e șocant. Știu că e dureros. La un bal al bobocilor, una dntre probele pentru fetele participante la concursul de miss este cine mănâncă prima banană poziționată între picioarele băieților. Sunt niște imagini dureroase, care au circulat mult pe rețelele sociale zilele trecute. Primul impuls care ne vine este să ne întrebăm: pe cine dăm vina? Pe mediul online? Pe lipsa educației sexuale făcute acasă sau la școală? Pe colegiu? Pe profesori? Pe copiii ăștia “ciudați” din generația asta atât de necontrolabilă? Pe părinți? Sigur, găsim imediat pe cine să dăm vina. Oare câți dintre noi părinții nu ne întrebăm: cum ar fi dacă în acea poză ar fi fost și băiatul meu sau fata mea? Ne întrebăm apoi cum ajunge oare o fată frumoasă să facă asta? De ce o face? Cum ajunge un băiat să se simtă bine în acea postură? Oare s-au schimbat valorile acestei generații? Nu cred că s-au schimbat, cred doar că au pierdut un pic din conexiunea cu noi, părinții lor, iar noi suntem copleșiți de muncă și de cât de repepede au fost acaparați copiii noștri de mediul online. Vă propun însă să vedem această întâmplare altfel. Ca pe un strigăt de ajutor al copiilor către cei dragi.

Haideți să nu îi pedepsim acum pentru ce au făcut. Să nu îi judecăm. Să nu le punem etichete precum ciudați, necontrolabili, nesimțiți, pierduți. Sunt copiii noștri! Știți ce complicată le este existența? Sunt încă sub impactul rezultatelor studiului realizat în București de Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei și de Facultatea de Psihologie, prin intermediul doamnelor psiholog Monica Lespezanu și Roxana Agafiței, care arătau că 84% din adolescenți manifestă un nivel al depreseiei ușor deasupra mediei, iar 50% mult și foarte mult deasupra mediei. Haideți să mergem către adolescenții noștri și să le cerem scuze că nu am văzut mai din timp că duc o luptă între a-și defini valorile, că noi nu le-am văzut această luptă, nu am știut sau nu am vrut să știm ce fac ei în mediul online. Că nu am povestit poate destul cu ei despre ce înseamnă sex, ce înseamnă intimitate. Că nu am știut să îi fiu alături fetei mele, să o ajut să simtă că nu trebuie să facă nimic pentru a fi frumoasă, iubită și acceptată. Că nu am știut să o învăț să spună acel mare și frumos NU! Că nu am știut să îi fiu alături băiatului meu, să îi arăt că se poate conecta cu o fată și altfel decât în mod sexual. Că nu am știut să îi arăt că masculinitatea se definește în atât de multe alte moduri!

Nu, nu vreau să arunc vina pe noi, părinții. Fiindcă și eu mi-am pus acea întrebare de mai sus – dacă în acea poză….? Și pentru noi aceste vremuri sunt complicate, viețile noastre sunt agitate și întortocheate, și pentru noi este greu să vorbim cu copiii noștri despre sex, atunci când mulți dintre noi nu am avut astfel de conversații. Și pentru noi este greu să le limităm copiilor accesul la orice în mediul online, în condițiile în care online-ul este o dimensiune atât de nouă a civilizației. Și nouă ne este frică să le punem limite. Ne e greu din diferite motive să navigăm în online împreună cu ei, lăsându-i să fie acolo singuri. Singuri într-o lume care este la fel de reală ca și cea reală! Copiii au nevoie de noi în ambele lumi, și în cea reală, și în cea virtuală! Ne e frică să avem conversații cu ei despre pornografie, fiindcă e ceva nou, e un subiect complex și pentru noi. Știu și eu cât e de greu să îi arăți unui copil adolescent că îi ești alături, mai ales atunci când pare că tot ce vrea e să dispari din viața lui. Cât de greu e să rămâi și să îi arăți că îl iubești și, mai mult decât atât, că îl prețuiești! Deci nu, nu cred că trebuie să dăm vina pe nimeni. Doar aș vrea să reinterpretăm acest eveniment și să îl vedem ca pe un strigăt de ajutpr al copiilor către noi. Noi, cei care putem vedea, care putem face ceva. Nu prea avem timp de pierdut cu găsirea vinovatului, nu asta vor copiii aceștia. Ei ne vor pe noi înapoi. Putem să alegem să schimbăm relația noastră cu acești copii.

Iar primul pas ar fi să le spunem că ne pare rău.

Pasul doi ar fi să le zâmbim adolescenților noștri atunci când îi vedem. Să lăsăm la o parte, pentru câteva momente, îngrijorările legate de viața lor

Pasul trei ar fi să îi vedem pe ei, așa cum sunt ei, în afara succesului lor academic.

Pasul patru ar fi să căutăm ocazii în fiecare zi de a râde împreună!

Pasul 5 – să îi ascultăm înainte de a le face morală. De fapt, ei știu toată morala noastră!

Pasul 6 – să nu ne cramponăm în relația noastră cu ei de expresiile lor precum “what the fuck”, “this is cringe” sau “I hate that shit”!

Am uitat pasul cel mai important – care ar fi Pasul 0 – să vorbim cu cineva despre acest Bal al Bobocilor. Despre orice întâmplare care trezește sentimente grele și vechi în noi. Despre dezamăgirea pe care o simțim. Apoi începem cu pasul 1.

Mulțumesc!