Ce înseamnă dragostea necondiționată, știe toată lumea, fiindcă se vorbește despre ea nu de la Alfie Kohn încoace, ci de mii și mii de ani, în vechile scrieri ale lumii antice. Ea înseamnă să îi arăți persoanei iubite dragostea pe care i-o porți chiar și atunci când aceasta te dezamăgește. Atenție, pentru cel pe care îl iubești, acest lucru presupune să o simtă, nu să o știe rațional. Adică eu îmi iubesc copilul meu necondiționat, însă el trebuie să o și simtă. Dacă îl iubesc atât de mult încât îi cer să se schimbe pentru binele lui (nu cumva pentru confortul meu?), merită să îl întreb dacă el se simte iubit. Dacă îl iubesc atât de mult încât mă tot îngrijorez dacă e ceva în neregulă cu el spunându-i “Ce-i cu tine, copilule?” atunci merită să îl întreb dacă el simte dragostea mea necondiționată. Dacă îl iubesc atât de mult, încât îi spun “Ce păcat că acum nu mă mai asculți și ce bine era când erai bebeluș și îți plăcea să stăm împreună”, atunci merită să îl întreb cum îi este și dacă simte iubirea mea….necondiționată.

Dacă atunci când era bebeluș și el plângea, iar eu mă foiam cu el prin casă să îl fac să tacă, pentru binele lui, nu pentru confortul meu, atunci merită să îl întreb….

Dacă atunci când când și-a lovit surioara cu jucăria în cap, iar eu m-am năpustit verbal sau fizic la el să îi explic că nu așa se comportă frații unii cu alții și i-am spus verbal sau nonverbal că este un rău, atunci merită să îl întreb dacă….

Dacă tot mergeam la școală să o întreb pe doamna dacă e copil de nota 10…și ce mai putem face în plus acasă să devenim mai buni…

Sunt foarte multe exemple de astfel de “Dacă”, iar eu nu cred că există vreunul pe care eu personal să nu îl bifez. Eu știu sigur că nu le arăt copiilor mei iubire necondiționată, chiar dacă le-o port din toată inima! Și cred că este extrem de important să acceptăm că nu prea există oameni care să reușească la acest capitol. De ce? Nu doar pentru că avem traume și facem același lucru copiilor noștri care ni s-a întâmplat și nouă, sau un pic mai diferit, mai voalat, ci și pentru că noi, ființele umane suntem încă în evoluție, deci nu suntem perfecte! Sau așa cum spunea o dată prof.dr. Diana Vasile, suntem ființe limitate! Știu că există părinți care, nu știu prin ce minune, reușesc să nu țipe la copiii lor, protejându-i (aș avea curaj să zic excesiv) de orice limită de care copilul ar avea nevoie. Mai știu și că acei părinți manifestă o agresivitate mai mult sau mai puțin pasivă față de alte persoane ceea ce probabil înseamnă că la fel simt și față de ei înșiși.

 

tic-tac-toe-1777859__340

(Credit foto – Pixabay)

Bun. Să zicem că unii dintre noi suntem gata să îmbrățișăm ideea că nu ne iubim copiii necondiționat. Vă zic din start – e greu să accepți acest lucru, mai ales când tendința ta este să negi că poți să ai și părți rele în tine. Da, părți rănite, dar care pentru ceilalți sunt rele. Probabil că unora dintre noi li se încordează stomacul de atâta vinovăție, sau ni se umple capul de o senzație grea, ca și cum am vrea să intrăm în pământ la realizarea faptului că nu suntem atât de buni și nu iubim atât de minunat pe cât ne-am dori. Mi-ar plăcea să zicȘ Hai să nu ne simțim vinovați, dar asta ar însemna să ignorăm vinovăția și noi știm că nu prea e bine să ne ignorăm trăirile. Așadar, hai să ne trăim vinovăția și să acceptăm că nu le dăm copiilor ce au nevoie, oricât de mult l-am adora pe Alfie Kohn – să fiu sinceră, acest lucru îmi lipsește din scrierile lui grozave – că este aproape imposibil să fim acei părinți utopici. Îmi place mult ideea lui Patty Wipfler din cartea Ascultă-ți copilul, de a fi un părinte nu perfect, ci suficient de bun. Good enough parent. Asta cred că este mai mult decât suficient.

Așadar, încerc să accept că fac dude. Că sunt rea (mă rog, că am părți rele, dar tind să mă duc către acceptarea faptului că sunt și rea și întunecată, așa ca în basmele cu vrăjitoarele rele), nu doar bună ș blândă ca pâinea lui Dumnezeu. Că da, îmi traumatizez copiii (mă enervează acest cuvânt, dar asta e). Dacă reușesc să accept acest lucru, eu voi fi mai liberă. Și copiii mei se vor simți mai puțin împovărați de vinovăția mea și de presiunea pe care o pun pe ei și pe mine de a fi o mamă bună. Vor trăi mai mult în adevărul lor. Ce voi face cu dudele și cu relația stricată? Ce face orice cizmar deștept: le repară!

PS – Cred că poza este sugestivă pentru cum arată relațiile normale. De fapt cum arată iubirea normală – cu x-uri și cu inimioare. Totul e să încercăm să câștige inimioarele!