“You always hurt the one you love, the one you should not hurt at all;
 You always take the sweetest rose, and crush it till the petals fall;
 You always break the kindest heart, with a hasty word you can’t recall;
 So if I broke your heart last night, it’s because I love you most of all.” 
The Mills Brothers

E clar că la începuturile ființei noastre, undeva aproape de concepție, am avut sentimentul că nu putem face nimic greșit cu părinții noștri – cu mama la momentul intra-uterin. Că suntem niște ființe care merită să se scalde în iubire no matter what. Aceasta este așteptarea intrinsecă cu care venim pe lume. Pe măsură ce trece timpul, ni se întâmplă tot felul de lucruri. Dintr-o dată greșim față de părinții noștri. Iar felul în care ei se raportează la greșelile noastre este crucial – fie ne întorc spatele și internalizăm ideea că nu merităm iubirea decât când suntem perfecți cu mama și tata, fie ne arată că ne iubesc cu tot cu aceste greșeli. Dar nu despre această raportare a părinților vreau să scriu azi, ci despre mecanismele defensive care se formează în psihicul nostru atunci când greșim. Ele pot fi unul din următoarele:

  1. Să ne turnăm cenușă în cap și să nu ne mai oprim din a ne biciui cu cât de mult am greșit. Să fim dezamăgiți de noi înșine. Să se formeze o parte în noi care e foarte aspră și critică cu sine – așa cum se numește în psihologie “criticul interior”. Acest mecanism se formează pentru că așa suntem tratați de mama sau tata, iar această parte emergentă, pentru a supraviețui, nu are altă scăpare decât să se identifice cu mama sau tata care ne pedepsesc. Partea aceasta critică devine într-un fel “șefa” celorlalte părți pentru că ori de câte ori facem ceva nasol, jap, vine inner critic și ne bate. Vine și ne pune la treabă să schimbăm ceva la noi și să ne afundăm mai rău în peștera cu dispreț față de sine.
  2. Să spunem că suntem minunați și nu greșim niciodată. Sau, dacă greșesc, este pentru că tu…, nu pentru că eu...Acest mecanism de negare a propriilor greșeli s-a născut pentru că am văzut că e mai bine să minți, scapi mai ușor, decât să recunoști adevărul. Cu alte cuvinte, era periculos să recunoști că ai greșit față de părinți, fiindcă atunci ți s-ar fi întâmplat ceva agresiv. Sau, poate aici e cel mai greu și cel mai subtil și cel mai pervers mecanism: “Eu nu greșesc, pentru că sunt minunat/ă. Dacă aș recunoaște că greșesc, aș da față în față cu adevărul că sunt rea în profunzimea ființei mele. Iar dacă sunt copil rău, nu sunt iubit…Deci e musai să fac tot ce pot să fiu sau să par minunat“.

De ce rănim când iubim?

Ok…mă întorc la titlul articolului – “Oare cum te ierți când rănești persoana iubita?” Deși ceea ce povestesc aici se aplică tuturor relațiilor, voi scrie azi despre relația de cuplu. Iubirea dintre cei doi este, pe cât de extatică la început, ca și cum se deschid cerurile pentru a revărsa pe ei fericirea și iubirea pe care nu le-au avut niciodată, pe atât de aducătoare de răni vechi la suprafață. În curusurile de parenting pe care le susțin despre emoțiile copiilor spun așa: atunci când copilul simte iubirea părintelui, mai întâi apare bucuria și starea de bine. Și la scurt timp apar furia, frica, tristețea, o dată cu manifestările lor – plâns, crize de furie, retragere…Ei bine, la fel e și în relația de iubire. Iubirea pe care o primești de la partenerul de cuplu are darul de a deschide inima și atunci când ai inima deschisă, ești în contact și cu durerile vechi. Iar aceste dureri, dacă nu te uiți la ele, sunt cele care rănesc persoana iubită. E nedrept…Dar așa funcționăm noi, ființele umane. Dacă ar fi să dau eu o definiție a iubirii, așa cum o văd acum la 42 de ani, așa cum o văd la clienții mei și cum o trăiesc eu, aș zice că iubirea este spațiul sacru pe care îl crează cei doi împreună, spațiu în care cea mai sublimă fericire pe care o poți trăi există concomitent cu un replay al traumelor neprocesate din copilărie. De-aia ne rănim în iubire…Aș vrea să nu mai idealizăm iubirea aceea din literatura romantică, fiindcă ea nu există în acea formă…Pentru noi, oamenii reali, care au fost traumatizați, iubirea e amestec de frumusețe, catharsis, poezie, bunătate, atingere, sărut, sex bun și tendința de rănire. Iar atunci când vedem rănile pe care le cauzăm celuilalt și nouă înșine, e important să ne uităm la ele. Doar acest lucru face ca iubirea să aibă potențial de creștere pentru amândoi.

Credit foto – tinybuddha.com

Ce poți să faci după ce ți-ai rănit iubitul/iubita?

Să încerci să nu te duci în mecanismele defensive descrise la 1, 2. Iar dacă te duci, fii conștient, stai cu ele, apoi conectează-te la EU-l tău și o să vezi că apare părerea de rău, regretul sincer pentru rana pe care ai produs-o. Nu ai cum să nu îți pară rău când rănești pe cea / cel pe care îl iubești. Pur și simplu nu ai cum, când ești în contact cu autenticitatea ta. Apoi e nevoie să îți cer scuze și să repari. Acest a repara implică tăcere, spațiu și ….mai ales schimbare de comportament! Scuzele și repararea răului pe care l-ai produs implică mai multă introspecție – ce din tine te-a făcut să-ți rănești iubitul / iubita? Ce durere ai acolo? De când? De la cine? Ce te faci să simți rana aceea? Îți vine să plângi, plângi. Încearcă să mergi mereu la sursa acestei răni, dacă rămâi la trigger-ul din prezent – adică celălalt a făcut ceva care să mă facă să îl rănesc – nu ajută. Nu e eficient. Nu duce la creșterea ta personală și nici a relației de iubire.

Dar oare poți să te ierți pentru asta?

E un proces…Mai ales pentru că mecanismele de supraviețuire de la 1,2 sunt atât de puternice…Nu se întâmplă într-o zi. E despre a vedea partea rănită din tine care te-a împins să faci rău, e o parte de copil. Ajută să știi că atunci când ești critic cu tine, de fapt ești critic cu copilul traumatizat din tine și merită să te întrebi dacă vrei să faci asta unui copil…Poate așa ești mai iertătoare / iertător cu tine. De unde știi că e copilul din tine care face răul? Pur și simplu pentru că în zona copilăriei mici suntem traumatizați și partea care poartă trauma rămâne blocată în acea vârstă. De aceea în relația de cuplu, noi trăim nu doar cu ființa mirifică pe care o vedem în fața noastră, ci cu toate părțile de bebeluși, de copii, de adolescenți răniți din ea și din noi.

Încerc ca ori de câte ori my inner critic preia controlul, să înțeleg că atunci când eram mică, el avea un scop pentru a mă critica atâta. În cazul meu, critica mi-a dat șuturi înainte, fiindcă muream de rușine să fiu atât de groaznică și defectă și atunci mă mobilizam să fac lucruri mărețe, lucruri bune. Apoi, se mai înmoaie acest critic…Și apoi caut multe citate pe Instagram ale înțelepciunii buddhiste. Iar azi vi-l las pe acesta:

“Be gentle first with yourself if you wish to be gentle with others.” ~Lama Yeshe