Eu așa am crezut întotdeauna. Sunt sigură că, undeva în adâncul sufletului încă mai am acest scop, fiindcă ori de câte ori nu văd fericirea în ochii copilului, tresar puternic. De frică că nu am făcut ceva bine. De frică că puteam face mai mult. Dar nu aceasta este treaba principală a părintelui, să-și facă copilul fericit. Și o să vedeți de ce.

Spre exemplu, dacă copilul e iritat sau nervos sau trist, tendința e să vedem ce e de făcut să remediem situația. Adică să facem o magie, așa încât să aibă chipul bucuros. Poate părea din altruism, dar nu e. E din frică, credeți-mă! Frica că dacă nu e copilul fericit, atunci eu nu sunt părinte bun, destoinic, competent. Frica că dacă nu e copilul fericit, atunci eu am de treabă, pentru că trebuie să mă agit să îl fac fericit, iar nevoia mea e să mă relaxez acum. Frica că dacă nu e copilul fericit, așa o să rămână multă vreme, un ursuz și un frustrat, iar eu nu mă descurc cu ursuzii și frustrații. Frica că dacă copilul meu nu e fericit, atunci o să zică că nu sunt un părinte bun, o să se supere pe mine și o să plece, iar eu nu vreau să plece copilul de la mine și să rămân singur/ă!

Așa cum poate am scris mai demult, Dr. Gabor Mate spunea că cele două mari nevoi ale ființei umane sunt două – nevoia de autenticitate și cea de atașament. Nevoia de atașament înseamnă, la modul spus cel mai simplu: “Tu ai idee câtă nevoie am să mă iei în brațe, să îmi arăți că mă iubești, să te joci cu mine, să îți placă să petreci timp cu mine, să îți placă de mine așa cum sunt, să mă cauți când nu mă găsești, să ai răbdare cu mine? Nu tot timpul, ci în majoritatea timpului.” Nevoia de autenticitate înseamnă așa: “Sper din tot sufletul că te descurci cu mine, așa cum sunt eu adeseori. Agitat, mai ciudată, nervos, nu-mi convine nimic, tristă, plicitisită, fără vlagă. Furioasă, fricos, trist sau depresiv de îmi vine să mă arunc de la etaj, ciufută, nemulțumit, răutăcioasă cu fratele meu și cu tine mai ales, invidioasă pe prietena mea, gelos pe prostul ăla care e mai bun ca mine la bătaie, doritor ca sora mea să nu mai existe, răzbunător și altele. Că dacă nu te descurci cu toate lucrurile astea și vrei doar smiley-face-ul meu, atunci să știi că o să îngrop cele de mai sus, de dragul tău, o să sacrific autenticitatea ființei mele de dragul legăturii de atașament cu tine. Așa cum e acest atașament, prost de îmi vine să îmi bag capul într-o oală cu apă rece, îl prefer răcelii tale, ignorării tale, furiei sau neputinței tale. Sau, dacă ești părinte din generația asta, îl prefer vinovăției tale că nu ești părinte bun. Așa că, mai bine sacrific autenticitatea, îmi sacrific EU-l, pun smiley-face-ul și devin cine ai tu nevoie să fiu.

Dar unde e fericirea în cele scrise mai sus? Nicăieri. Fiindcă fericirea e ceva spre care tindem, dar este supra-evaluată. Pentru că ființa umană este mai complexă de atât. Ființa umană vedeți ce nevoi are? De a se simți iubită și de a fi în contact cu ea însăși, cu cine este, cu ce trăiește și cu felul în care este ea. Așa că, fericirea copilului nu e treaba noastră, ci, pe cât posibil, îndeplinirea nevoilor de mai sus. Adică, să îi arătăm cât de putem că îl iubim și să îl susținem, cât de mult putem să fie în contact cu el însuși și să nu se rupă de sine!

Photo by Gareth Harper on Unsplash

Și, cel mai important, să fim noi în contact cu cine suntem noi. Acesta e cel mai de preț dar pe care îl putem oferi copiilor noștri. Nu fericirea!