Deși vorbesc de multe ori despre faptul că în relația parentală copilul pare că este o oglindă a rănilor emoționale ale părintelui, în copilăria timpurie părintele este o oglindă pentru bebelușul său. O oglindă psihologică în care copilul se uită pentru a-și construi identitatea. Întreaga lui viață va fi afectată de ceea ce vede în această oglindă. De ce? Pentru că bebelușul își formează impresiile despre cine și cum este el din felul în care părintele se poartă cu el. Astfel, dacă este ridicat în brațe la repezeală sau cu blândețe, copilul mic înțelege fie că este o povară pentru părinte, fie că este o bucurie pentru el. Dacă i se respectă foamea, bebelușul înțelege că este important. Dacă i se dă lapte doar la anumite intervale de timp, atunci el înțelege că nevoile lui de bază nu sunt importante, deci nici el nu este. Dacă mama este supărată, este și el stresat. Dacă e relaxată, atunci el se poate descurca. Dacă un copil de 3 ani care a smuls jucăria din mâna altui copil la locul de joacă este certat de tata și este numit “Ești rău când faci așa!”, atunci el își atârna eticheta aceasta și o va purta cu el. Dacă însă e abordat cu blândețe, este întrebat dacă i-a plăcut atât de mult, iar apoi i se spune frumos că va trebui să o dea înapoi, atunci el învață despre el că nu e nimic în neregulă cu el. Dacă atunci când copilul vrea să sară într-o băltoacă după ploaie este apostrofat, el înțelege că impulsurile lui nu sunt bune, nu e bine să asculte de ele și că nu trebuie să facă ce îi place. Dacă însă părintele spune DA săritului în baltă, copilul învață despre sine că e bine să își urmeze ce îi spune inima. Cu alte cuvinte, copiii simt că nevoia lor de autonomie este respectată. Înainte de a ne impacienta legat de toate acele dăți în care ne-am purtat greșit cu copiii noștri, e important de ținut minte că toți părinții greșesc și că important este ca numărul interacțiunilor afectuoase cu copiii trebuie să fie mai mare decât cel al momentelor neplăcute.

 

b4d8e321256e155e71889211e3f1a554--children-painting-art-children

(Donald Zolan, Backyard Discovery – Pinterest)

Așa cum povesteam și în articolul precedent despre autonomie și cum îi putem susține pe copii să își atingă visurile. mă bucur să susțin campania #Spune DA, #puterea unui simplu DA inițiată de Danonino, care de doi ani vine în sprijinul părinților de a susține autonomia copiilor. Campania continuă și anul acesta și sunt onorată să fiu ambasadoarea ei.

Mai sus am povestit despre părinți ca oglindă psihologică pentru felul în care se privește copilul pe sine. Ființele umane au înscrise în gene două nevoi esențiale de dezvoltare emoțională: nevoia de atașament și cea de autonomie. Atașamentul este legătura emoțională puternică dintre copil și părinte, care îi conectează pe cei doi dincolo de timp și spațiu (John Bowlby, 1969) și îi oferă celui mic senzația de siguranță, în timp ce este scăldat în iubirea celor care îl îngrijesc. Nevoia de atașament se traduce prin contactul fizic, privirea în ochi, mângâieri, dar și prin sentimentul de a fi înțeles și susținut în întâmplările vieții. Este o nevoie pe care o avem pe tot parcursul vieții. În același timp, copiii simt o nevoie puternică de autonomie și unicitate. Iar nevoile de autonomie ale unui copil se traduc prin:

  • încrederea în puterea corpului său – pot să sar de pe pat pe canapea, pot să urc muntele, pot să mă cațăr în copac, pot să sar în băltoaca, pot să construiesc un castel de nisip, pot să urmăresc o furnică timp de 30 de minute stand pe iarbă în grădină, pot să mă joc de-a școala și să fiu învățătorul cel strict cu elevii
  • convingerea că propriile idei, gânduri și sentimente sunt bune: atunci când îmi vine ideea să mut toate scaunele din sufragerie și să fac un cort, mama și tata spun DA! Atunci când simt gelozie față de sora mea mai mica că rochia ei e mai frumoasă decât a mea, părinții mă văd și îmi aprobă acest sentiment. Atunci când mă înfurii, părinții nu mă ceartă că simt furie. Atunci când îmi vine ideea să pun salteaua pe scări și să fac un tobogan în casă, mama și tata spun Da, fiindcă e o idee genială și mă pot distra
  • încrederea că propriile visuri sunt permise și încurajate de către părinți: atunci când vreau să învăț să dansez, mama mă duce la un curs de dans. Atunci când îmi doresc să construiesc o casă pentru păsări, tata vine cu mine și căutăm împreună vreascuri.

 

Capacitatea de a crea legături emoționale intime cu persoanele de atașament este fundamentală pentru dezvoltarea autonomiei, deși încă se mai crede că atașamentul profund de părinte favorizează dezvoltarea dependenței. Ce îmi doresc să reliefez aici este că autonomia copiilor (independența lor) se formează numai atunci când copilul este susținut să fie autonom. Copilul nu devine autonom de unul singur. Astfel, copilul devine autonom numai dacă mama și tata îi permit să aibă o identitate diferită de a lor, numai dacă li se îndeplinesc nevoile povestite mai sus. Copiii sunt conștienți că sunt dependenți de părinții lor, ceea ce pe de o parte le dă siguranță și confort, dar îi poate și frustra. De aceea, ei au nevoie de la cei care îi îngrijesc de încurajare pentru a face lucrurile singuri, a vedea lumea cu proprii ochi și a avea încredere în ceea ce simt. Copilul își dezvoltă autonomia atunci când nevoile de atașament sunt îndeplinite. Cu alte cuvinte, copilul se desprinde de părinte și își permite să crească, să devină responsabil și să cunoască lumea atunci când are siguranța că se poate întoarce la acesta în orice moment și că va fi primit cu dragoste. Pentru a avea copii autonomi, și noi părinții avem nevoie să ne vizităm trecutul și să înțelegem câtă permisiune și încurajare am avut de la adulți pentru a ne simți liberi.

O capcană în care cădem înconștient noi, părinții de multe ori este aceea de a urmări ca prin copiii noștri să ne atingem propriile noastre visuri neîndeplinite. Spre exemplu, când eram mica studiam pianul și eram talentată la acest instrument. Însă la un moment dat, profesoara mea s-a mutat în alt oraș și am întrerupt studiul. Când fetițele mele au ajuns la grădiniță, le-am înscris la pian. Le-am întrebat initial dacă își doresc, ele au zis amândouă că da, iar eu m-am bucurat. Fiindcă în acest fel un vis de-al meu ar fi fost îndeplinit de copiii mei. După câteva ore de pian, fetița cea mica a spus că nu mai vrea să învețe pianul. Nu am cuvinte să descriu dezamăgirea pe care am simțut-o. Însă am realizat că visul ei este altul și am descris-o de la lecțiile de pian.

Un alt fel subtil de a submina autonomia copiilor este atunci când propriile noastre trăiri sunt atât de mari în familie, încât copiii nu mai au loc de ale lor. Spre exemplu, când mama și tata se ceartă “din cauza copiilor”, tendința multora dintre noi (și a mea) este ca aceștia să fie de partea noastră. Toți părinții simt această nevoie de a avea dreptate în orice conflict, toți simt nevoia de aprobare din partea copiilor. Dacă copiii se simt obligați interior să ia partea unuia, atunci autonomia acestuia este știrbită. Pentru că el nu mai are dreptul la propriile sentimente – de teamă, de furie pe ambii părinți, de nesiguranță.

 

 

Ce fel de oameni mari ajung copiii ale căror nevoi de autonomie au fost îndeplinite?

Oameni care au încredere în sine. Oameni care au curajul să spună NU pentru că li s-a spus mult DA. Oameni care își recunosc propriile senzații, emoții și gânduri ca fiind ok și, pentru că pot face acest lucru, pot oferi empatie și celor din jur. Oameni care au relații bune ce le aduc multă bucurie.