Povestea fiecărei familii se țese din micile povești care se spun peste zi, acele întâmplări care par mărunte și neînsemnate. Relațiile din familie se construiesc din micile dialoguri dintre părinți și copii, din micile interacțiuni dintre ei. Clipele de conectare și bucurie trebuie să le întreacă pe cele în care ne aducem suferință unii altora. Iar vindecarea rănilor familiei este ideal să o facem tot în familie, de multe ori cu ajutor profesional. Azi voi spune o poveste pe alocuri tumultuoasă și plină de reproșuri, pe alocuri caldă și dulce.

Un început frumos care nu prevedea nicio furtună

– Mami, eu vreau să mergem azi la Ikea, să îmi iau camera mea, să îmi aleg singură lucrurile. Bine?

– Da, mami, sigur că da. Ne uităm să nu depășească bugetul, dar așa facem.

– Dar aș vrea să nu ia și sora mea mai mică la fel.

– Bine, scumpa, răspunse mama cu un aer ușor stresat, dar și cu un glas care arăta îndoială. Apoi, dându-și seama că nu era drept față de sora cea mică, continuă:

– De fapt, iubita mea, dacă sora ta vrea și ea la fel, fiindcă nu îi place alt model, crezi că putem găsi o cale să îl personalizezi pe al tău așa încât să nu arate la fel cu cel al surorii tale? Pentru că dacă ea chiar nu își găsește altceva care să îi placă la fel de mult ca al tău, atunci nu ar fi corect ca ea să își aleagă un pat mai puțin frumos.

Dezlănțuirea furtunii

În tot acest timp, sora mai mică stătea pe canapea și începu să țipe la auzul primelor cuvinte ale mamei, acelea care spuneau că e ok ca sora mai mică își va alege altceva față de sora cea mare. Nu auzi și că mama și-a dat seama că a greșit și a reparat. Sau poate a auzit, dar nu a mai contat. Poate că a durut-o că primul impuls al mamei a fost acela de a o proteja pe sora mai mare. Fiindcă și mama e sora mai mare.

Mama se duse la fetiță. Fetița o respinse. Nu voia să o vadă pe mama cea rea și urâtă, care nu o iubește decât pe sora cea mare. Mama nu plecă. Fiindcă știa că atunci când un copil îți spune să pleci, în adâncul său își dorește ca tu să rămâi și să asculți toată supărarea și revolta pe care o simte. Așa că rămase. Fetița începu să o lovească cu picioarele. Mama se apără. Nu îi spuse că nu e bine să lovească, o lecție pe care fetița o știa de mult și pe care nu o putea auzi în aceste momente pline de emoții intense cât casa.  Mama părea calmă, însă deodată se enervă și îi spuse fetiței ceva ce nu își dorise să rostească:

– Să știi că poți vorbi frumos, fără să dai din picioarele alea. Nu înțeleg de ce nu ai auzit că o să îți alegi ce cameră vrei tu.

– Reaoooo! strigă fetița.

(Mother daughter connection, by Lori Skoumal Reeves)

Tatăl era pe fază. O văzu pe mama că își pierde controlul și interveni, spunându-i mamei să se retragă un pic. Mama se retrase. Tata o luă pe fetiță în brațe, fetița se opri din plâns. Nu cu tata avea fetița durerea, ci cu mama. Tata o ajută să se simtă în siguranță și să oprească cearta mamei, care nu ducea în niciun loc bun. Mama se simți ușor geloasă pe tata, că el are lucrurile sub control, dar mai ales că fetița îl preferă pe el. După scena de gelozie mentală, mama se adună, fiindcă văzu că fetița avea nevoie să îi arate supărarea, ei și nu lui tati. Se duse către tati, îi spuse că e capabilă să o asculte acum și se apropie de fetiță.

Ce ascunde furtuna surioarei mici?

Fetița începu să dea iar cu picioarele în mami, foarte viguros. Mama pară aceste mișcări, pentru a se apăra. După un minut de luptă aprigă, fetița se prăbuși istovită pe canapea și începu să plângă cu sughițuri

– Tu mi-ai stricat ziua azi venind cu mine cu grădi la spectacol.

– Vai, îmi pare rău, iubita mea…Am observat că nu ai fost bucuroasă!

– Deloooc! Ai venit și mi-ai zis poveste Petrică și Lupul, iar eu voiam să o aflu acolo, nu de la tine. Și ți-am zis că nu voiam să mi-o zici!

– Îmi pare rău…Am zis-o că mi-o cereau colegii tăi. Dar am greșit că am propus să vă spun povestea și apoi am greșit că nu te-am ascultat pe tine!

– Foaaarte mult ai greșit! Nu te pot ierta niciodată! Nu m-am bucurat de spectacol, nici de colegii mei! Din cauza ta nu m-am bucurat de nimic! Am stat tristă la tine în brațe. Mai bine nu veneai! Ieri nu ai fost acasă, alaltăieri iar nu ai stat cu mine. Nu trebuia să stai acum!

Da, mama greșise. Și fetița i-a spus clar și răspicat. Mama nu mai putea repara greșeala, însă putea asculta acele sentimente de frustrare, furie și tristețe ale fetiței. Iar toate aceste sentimente așteptaseră momentul propice pentru a ieși afară. Și au ieșit tot cu ocazia unei nedreptăți spuse de mama, care o favorizase pe sora mai mare. Dacă sora cea mică nu ar fi fost atât de încărcată cu dureri, cortexul ei prefrontal ar fi ajutat-o să asculte și a doua parte a dialogului dintre mama și sora mai mare. Dar pentru că sora cea mică adunase multe tristeți, nu mai avea loc de atenție și rațiune. Astfel, furtuna s-a pornit, iar mama nu s-a luptat cu furtuna, ci a lăsat-o să se consume, rămânând alături de ea. Noroc de tata, care a fost ancoră pentru toată lumea!

Liniștea de după furtună

După ce fetița a plâns, iar mama a ascultat-o, în timp ce tata făcea o muncă tare importantă (stând cu celălalt copil), a apărut soarele. Fetița și-a iertat mama, mama a promis că o va asculta mai bine și se va consulta cu ea când va mai propune ceva grupului de prieteni.

Trei fuseseră durerile fetiței, trei care au declanșat furtuna: că mama nu mai petrecuse timp cu ea în ultimele două zile, că o favorizase pentru câteva clipe pe sora cea mare (chiar dacă subconștient) și că mama nu o ascultase. E tare important să ne ascultăm copiii și să îi consultăm!

Vă mulțumesc că ați citit această mică poveste care face parte din povestea mare a familiei lor și a relațiilor din această familie. Este o poveste frumoasă. Aș vrea să pun și un disclaimer – există și povești în care furtuna copiilor este potolită de furtuna părinților, suficient de multe. Însă trecem peste ele, încercând ca data viitoare să fie mai bine!