A face treabă mare este un lucru natural, dar și grozav pentru copii. Vă amintiți cât de fascinați erau când priveau în oliță să vadă măreția a ceea ce au făcut ei singuri? Pe cât de amuzant era pentru noi, părinții, pe atât de plin de mândrie și curiozitate era acest moment pentru ei.
Din păcate unii copii ajung să nu se mai bucure de acest act atât de firesc. Se constipă și nu mai fac câteva zile bune. Sau nu mai vor să facă caca decât în scutec sau în cadă. Începe să îi doară burtica și să li se facă teamă de momentul eliberării. Se retrag într-un colț și încep să țipe sau să plângă de durere și de teamă. Părinții se sperie atât de tare încât nu mai știu ce să facă. Încearcă orice pentru a-și ajuta copilul să funcționeze normal – vorbesc frumos cu el, îl roagă, apoi îl imploră, se joacă, spun povești. Mai apoi țipă și amenință. Apoi îi promit ceva bun dacă face caca. Apoi se simt vinovați…
Așa cum probabil intuiți, constipația și teama de a merge la baie, precum și enurezisul sunt simptome ale unor dureri emoționale – frici, din experiența mea. Și nu orice fel de frici, ci unele foarte adânci. Tratând simptomul, riscul e ca “boala” să rămână. Adică copilul să nu se elibereze de teama care stă la baza constipației.
În ultimii trei ani am ajutat mulți copii și pe familiile lor să iasă din această situație dureroasă, atunci când constipația a avut cauze emoționale și nu cauze fizice. Cum? Povestind cu părinții lor. Și vreau să vă dau de veste că reiau workshopul Cum ne ajutăm copiii care se constipă din cauze emoționale, pentru că am foarte multe cereri de la părinți și pentru că anul trecut experiența acestui curs a fost una tare bună. Părinții s-au simțit mai liberi de vină, de rușine și mai puternici în a-și ajuta copiii!
sad-girl-on-bed-768x512
(Sursă foto – Pinterest)
Mai jos aș vrea să vă povestesc ce mi-a scris o mămică care a fost la curs, a cărei fetiță de 2 ani făcea caca o dată la 9 zile
In urma workshopului de constipatie, am reusit sa ajung la performanta fetitei mele de a avea scaun cel mult la 2-3 zile. Inainte de workshop maximul ei ajungand la 9 zile, iar cazul fericit era de 4 zile – permanent (timp de luni de zile nu avusese scaun la mai putin de 4 zile).

Performanta a inceput inca dupa primul workshop – tin minte ca a avut scaun zilnic timp de 3 zile si apoi o zi pauza si iar vreo 2 zile consecutiv. Pentru mine era un miracol (incercand pana atunci “n” laxative, analize, ecografii … ).

Mămica mi-a povestit că timpul de calitate și jocul au creat mai multă conectare și un spațiu de siguranță pentru fetiță, care să îi permită să se simtă iubită de mama. În timpul parteneriatelor de ascultare (LP), mama a lucrat pe vinovăția ei de a fi început serviciul și de a nu mai fi permannent alături de fetița sa.

După ce am explorat cauzele fricilor copiilor, am mers mai departe și am propus părinților trei instrumente de conectare, vindecătoare pentru fricile copiilor (vindecătoare, pentru că sunt naturale și le are toată lumea!) – timpul special, jocul și ascultarea plânsului. Le-am propus jocuri care aveau drept subiect pe caca și care să le stârnească râsul copiilor. Dacă până acum subiectul caca ne aducea tristețe, acum în spațiul de joc vrem să ieșim din zona de rușine și durere și să ne aducă râsul! Poate nu vă vine să credeți, dar jocurile au creat magie! Au adus mult râs, după care a urmat și…plânsul. Iar voi știți că nimic nu e mai vindecător pentru suferința umană decât aceste trei lucruri

  • ascultarea profundă
  • râsul
  • plânsul

Ma simteam vinovata ca am inceput sa lucrez de cand avea fetita 3 saptamani. Si asta a fost un factor foarte puternic. Pentru ca eram mereu stresata. In timp ce stateam cu ea, eu ma gandeam ce urmeaza sa fac cand o culc, ce telefoane trebuie sa dau…

Dupa minunile cu timpul de calitate m-am reorganizat si nu am mai lucrat decat cand fetita era cu bona sau cu tatal iar cand stateam cu ea, stateam cu ea si atat. Asta m-a relaxat foarte mult. Stiind ca am voie sa petrec timp doar cu ea, stiind ca acum e timpul de lucru… sa nu le mai fac pe amandoua odata.

La un moment dat Otilia ne-a dat exemple de modul cum stam tensionati cu copiii. Si eu m-am regasit in absolut toate formele. Mi-am dat seama ca eu nici nu zambesc cand stau cu copilul, ea vede doar o fata stresata .

Am inceput pur si simplu sa ma bucur de petrecerea timpului cu ea. Am inceput sa fiu fericita si cand stateam cu ea ,si cand lucram. (dar lucruri separate).

Fetita era de fapt afectata de atitudinea mea, de vinovatia care o simteam, nu de faptul in sine ca lucram.

M-a mai ajutat si sfatul Otiliei de a considera ca avem timp pentru toate (stresul meu cel mare fiind timpul- ca nu apuc sa fac aia si aia…). Si de a nu ne mai propune un termen limita pentru a termina lucrurile. Sa am in plan toate lucrurile de rezolvat, dar pe o perioada mai lunga, pe rand, nu toate o data.

Un alt lucru care m-a ajutat a fost sa accept comportamentul fetitei mele indiferent de ce face, asa cum e. Sa nu ma stresez daca face vreo criza in public sau daca vreo persoana e dezamagita ca nu sta la pupat….

Prin toate acestea am reusit sa ma bucur mai mult de tot ce fac.

Poate ați observat cum mama a lucrat mult cu sinele ei, cu ce simte ea. A beneficiat de ascultare și în Listening Partnership, și în terapia sa individuală. În paralel, pentru că avea grijă de ea, putea să aibă mai bine grijă și de fetița ei.

Dacă aveți și voi în familie această situație și aveți timp, vă aștept cu drag la curs – vă puteți înscrie la mine, otiliamantelers@yahoo.com și puteți citi mai multe despre workshop aici.