A fost o dată ca niciodată un bărbat pe care îl voi numi Andrei, care ori de câte ori trebuia să facă ceva pentru sinele lui, simțea că se blochează. Făcea cu drag lucruri pentru alții, cu o energie și o ușurință foarte mare. Însă când venea vorba să pună limite atunci când el nu era luat în considerare, când trebuia să ia o decizie care era bună pentru el și nu la fel de bună pentru alții, când simțea că are nevoie să se aleagă pe el, ei bine, atunci Andrei se bloca. Nu putea să se aleagă pe el, nu putea să strige după ajutor. Tot ce putea să facă era să se blocheze și să nu se mai uite către sine, ci în exterior. Era expert în a-i ajuta pe alții, în a învăța lucruri noi, a înțelege despre viața lui și în a fugi de durerea că sinele lui nu a fost văzut suficient atunci când era mic. Da, dezvoltase o mulțime de strategii care să îl țină departe de durerea că e blocat.

 

110815_Healing-Generational-Trauma

 

Dar cum ajunsese blocat? Cum se poate bloca un om? Un om se poate bloca în o mulțime de feluri, în special atunci când i se întâmplă ceva traumatic, care îl rănește fizic și/sau sufletește, iar el este singur și nu poate înțelege și împărtăși durerea. Când ești lipsit de apărare, pericolul e mai mare decât îl poți cuprinde tu și te copleșește frica. Creierul te duce în starea de freeze (îngheț), și nu în fight sau flight (luptă sau fugă). Aceste ultime două stări presupun o energie care te poate mișca către luptă sau fugă, însă trauma puternică te paralizează, iar corpul îngheață. Și te blochezi.

Andrei știa că e blocat, văzuse în terapia lui, văzuse într-o constelație cum reprezentantul eu-lui său a stat nemișcat tot timpul. Însă voia să știe cum ajunsese să se simtă blocat. De ce voia să știe? Fiindcă, așa cum spune Dr. Dan Siegel, pentru procesarea întâmplărilor care ne-au adus sferință, avem nevoie să ne cunoaștem povestea. Să reconstruim această poveste care e a noastră din crâmpeiele de amintiri pe care le avem, din ajutorul pe care ni-l dau oamenii dragi din grupurile de suport, de la familie, de la terapeut, din dorința noastră de a ne cunoaște și a începe a ne iubi.

O dată, în timp ce era ascultat cu căldură și fusese încurajat să se gândească la o situație în care s-a simțit blocat, Andrei s-a întins pe pat, pe spate. Încercând gestul de a se debloca, i-a venit în fața ochilor o imagine a sa când era bebeluș mic și înfășat. Fusese dus să stea la mătușa lui care îl creștea. Îi era dor de mama care tocmai plecase și acum voia să țipe după ea, să se miște din tot corpul, să dea din mânuțele și din piciorușele lui pline de teamă, de disperare și de dor. Dar nu putea, fiindcă era înfășat. Nu putea să o oprească pe mama să plece acasă la ei, dar măcar putea să protesteze! Măcar atât și-ar fi dorit să facă. Dacă ar fi fost liber de pătura cu care era înfășat, dacă i s-ar fi ascultat durerea sufletească, atunci suferința ar fi fost mult mai mică. Iar bebelușul Andrei și-ar fi păstrat demnitatea. Desigur că toate aceste lucruri nu erau posibile la vremea aceea, când mai toți bebelușii se înfășau, când majoritatea copiilor erau crescuți de bunici și când nu se știa cât de binefăcător este plânsul copiilor! Da, Andrei descoperise în timp ce era ascultat și ghidat unul din momentele lui relevante în care se simțise blocat. Și fizic, și psihic. Era bucuros că a găsit o bucată de puzzle și a retrăit acea durere de bebeluș acum, plângând și țipând durerea pe care nu o putuse exprima când avea câteva luni.

La două zile după această întâmplare, iată ce desen îi dărui fetița lui cea mică! Un desen cum ea nu mai pusese pe hârtie niciodată! Lui Andrei i-au dat lacrimile….

Nu e așa că e un miracol?

24899188_1502531469860754_1933626564_n

 

PS – Povestea este una adevărată, iar personajul principal și-a dorit publicarea ei, în dorința de a le arăta celor din jur cât de frumoasă e călătoria vieții.