Fetița se trezește țipând tare:

– Taaaati! Vino încoa’ !!!!

Tatăl se gândi imediat că fetița lui cea mică (de 6 ani și jumătate) este supărată. Nu se gândea că vor începe o zi de vacanță așa, cu emoții “negative”. Prin fața ochilor i se perindară în câteva secunde toate celelalte dimineți de-a lungul timpului în care fetița lui se trezea supărată, împreună cu tot ce făcuse el în acele situații. Uneori o întreba dacă a visat ceva urât, iar dacă ea spunea da, atunci era cazul să nu se mai simtă iritată, fiindcă visul era terminat, iar realitatea nu era atât de crudă precum visul. Alteori o lua în brațe câteva minute, după care o întreba dacă vor să facă ceva ca să iasă din starea aceea de supărare și să o găsească pe Bucurie (personaj din filmul Disney “Inside Out”). Și iar alteori se răstea la ea, chemând-o pe mami să aibă grijă de fetiță. Ce își aminti cu claritate era faptul că în niciuna din aceste variante fetița nu se simțea mai bine. Maximul pe care îl făcea fetița era să caute adânc în ea cât de mult entuziasm putea și pe acela să îl manifeste în relația cu tati, pentru a nu-l supăra și pentru a petrece timp împreună. Erau însă și anumite dăți în care tati accepta starea “negativă” a fetiței, fără să încerce să o scoată din ea și să o facă veselă. Acele dimineți erau cele mai bune. Așa își aminti el. Astfel, tata se hotărî să o întâmpine pe fetiță așa cum era ea în dimineața aceasta, cu fața la cearșaf, supărată și răsfățată, un fel de prințesă căreia nimic nu îi convenea.

– Ce faci tu, prințesa lui tata?

– Pleeeaaaacăă! spuse fetița.

“Hmm…ea m-a chemat la ea. Deci clar nu vrea să plec. Vrea să mă poată da afară, pentru că așa are ea chef și pentru că are putere, dar vrea conectarea cu mine”, se gândi tata. Iar pentru că fetița nu plângea, se gândi să se conecteze cu ea și să o ajute să râdă, nu să plângă.

– Nuu plec, prințesa mea. Cum să plec? Abia am văzut frumusețea asta aici în pătuț, abia am văzut cum s-a luminat casa de la atâta frumusețe și eu să plec? Nici gând!!

12749846_853233958120025_1155656412_n-e1460121727932

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(Pictură – Snezhana Soosh)

 

Fetița zâmbi aproape imperceptibil. Apoi continuă:

– Tu nu înțelegi că vreau să pleci? Ești un rău! Un mare rău!

– Păi “marele rău” vrea la bunătate. De aia nu pleacă.

Fetița scânci ușor.

– Chiar vreau să pleci!

Văzând că fetița dă să plângă, tatăl se opri puțin. Nu era cazul să se mai joace cu ea, dacă ea simte să plângă. Nici nu era cazul să o întrebe de ce plânge, fiindcă majoritatea copiilor nu știu de ce plâng când au stări grele. Așa că o întrebă

– Nu prea îți e bine, nu, scumpa lui tata?

– Nu. Pentru că tu ești un rău!

– Hai la tata în brațe, o îndemnă el.

– Nu! În niciun caz nu stau în brațele alea ale tale, pline de caca!

– Aaaa, pline de caca ai zis? se miră tatăl pe un ton ghiduș.

– Da! Și am să te bat acum! reluă fetița furios.

Da. Fetița era furioasă. Nu dădea semne să plângă. Așa că tati se gândi să se lupte cu ea. Doar luptele sunt extrem de bune pentru copii, asta știe orice tătic! O să o lase să fie ea mai puternică, el se va preface că va cădea pe jos, căutând speriat și grăbit să apuce și el o pernă cu care să o doboare la pământ pe apriga prințesă. Luptele în joacă fac minuni pentru că le dau copiilor putere fizică, putere pe care creierul o preia și în alte sfere ale mentalului. Și pe lângă aceasta, luptele sunt un mod grozav de a ne conecta și fizic, și emoțional.

– Doamnelor și domnilor, apriga prințesă o să se lupte cu propriul tată. Oare vor birui brațele acelea…cum erau brațele mele, scumpa mea?

– Pline de caca, spuse fetița râzând.

– A, da, așa era. Oare vor reuși brațele mele pline de caca să o învingă, sau prințesa cea aprigă mă va doborî la pământ?

– Te voi doborîîîî! spuse fetița îmbrăcată în pijamale, făcând pernele să zboare prin cameră.

Și după o luptă de 5 minute în care tatăl fu învins fără nicio îndoială, fetița se cuibări la tata în brațe și îi spuse:

– Acum vreau cerealele mele!

– Da, prințesa mea frumoasă! o mângâie tatăl iubitor pe fața ei dulce.

Ce se întâmplase? Poate că fetița visase urât și acel vis încă își prelungea prezența cu starea de teamă și după ce fetița se trezise. Poate că pur și simplu avea o stare de supărare – vedeți, nu mai spun “negativă”, fiindcă emoții negative nu există. Toate există cu un scop bine definit – să ne atragă atenția că undeva în noi mai sunt dureri. Iar aceste dureri ies afară printr-o conectare viguroasă, printr-un râs puternic, printr-un plâns din străfundul ființei pentru un motiv ciudat, printr-o luptă faină și….prin ceva ce i-a dăruit tata fetiței în acea dimineață: ACCEPTARE NECONDIȚIONATĂ. Fiindcă iubirea necondiționată înseamnă, printre altele, și acceptarea ORICĂREI stări!!