Încă din copilărie m-a interesat în mod deosebit câte feluri de praf magic trebuie să ai în tolba ta de femeie ca să cucerești un bărbat. De ce din copilărie? Fiindcă voiam să îmi cuceresc…tatăl! La vârsta de 5 ani voiam ca tata să vadă în mine o femeie cu toată feminitatea ei. Atenție, nu o fetiță, ci o femeie!!  Imi amintesc când într-o dimineață tata a sărutat-o pe mama mea înainte de a pleca la servici, iar eu mă prefăceam că dorm. Pe mine nu m-a pupat. Apoi a plecat. Mi-au dat lacrimile. Mama a continuat să doarmă lângă mine. M-am uitat la ea. Era așa, feminină. Frumoasă, pisicoasă, languroasă si … femeie. Cu asta îl cucerea pe tata. Am închis ochii înapoi și m-am prefăcut că dorm. Acela a fost momentul în care am pornit în căutarea prafurilor magice. Nu mă întrebați de ce am vrut să fiu femeie de mică – vorbeam de curând cu prietene de-ale mele care nu au avut această durere în copilărie și mă întrebam ce e în neregulă cu mine. Nu era nimic ciudat la mine, am înțeles mai târziu. Eram femeie deja încă la 5 ani!

Deci, câte feluri de praf magic? Foarte multe. O zână nu poate avea doar 2-3, ci foarte multe. Dacă ai foarte multe, poți fi sigură că vei cuceri un prinț. Va trebui să seduci prințul ăsta, dar va trebui să o faci natural, să pară că nu gândești cum seduci. Mișcările trupului trebuie să fie unduitoare și naturale. Privirea să aibă o anumită încărcătură, să nu fie nici prea cuminte, nici prea sexy. Cuvintele să atingă coarda care trebuie, pentru ca bărbatul să se ridice și să vină la tine ca magnetizat. Totul trebuie să pară fără efort. Ca și cum te-ai născut o seducătoare. Va trebui să aștepți un pic să vină el la tine, să nu te duci tu la el, că altfel pari disperată. Asta mi-a arătat societatea. Că dacă vrei să nu fii singură, trebuie să fii perfectă. Altfel, nu ești iubită, deci nu ești în siguranță, nu se știe dacă vei supraviețui singură.

Așa că m-am pus pe studii și…..am reușit!!! Am reușit să fiu femeia perfectă! Să vă povestesc pe scurt drumul meu către femeia perfecă, cum mi-a fost călătoria, câtă fericire / nefericire mi-a adus și în ce punct am ajuns acum. Cum de am ajuns să scriu despre această călătorie? Fiindcă o iubesc pe Brene Brown și fiindcă citind la ea despre câtă presiune pune societatea pe femei de a fi perfecte, mi-am amintit de mine. Și de noi toate.

Mi-am făcut o listă de calități ale femeii perfecte în adolescență. Cred ca nu mi-am scris-o în jurnal, fiindcă nu voiam să o găsească cineva, să se vadă că lucrez intens la asta :-)))). Doar totul trebuia să pară natural, nu? Iată lista mea pe care trebuia să o bifez eu, ca să devin femeia perfectă.

Femeie perfecta:

• E frumoasă, dar se poartă ca și cum nu e conștientă de frumusețea ei – e un fel de Eva care merge goală prin paradis și nu știe că farmecele ei îl atrag pe Adam. Dumnezeule, e teribil de atrăgătoare o astfel de inocență!
• E inteligentă, dar are grijă să își arate inteligența doar când trebuie, și fără să supere niciun bărbat și nicio femeie!
• Are simțul umorului, fiindcă bărbații adoră asta.
• Este plină de atenție și grijă față de iubitul ei și față de copii
• Are cariera perfectă, în fiecare an înaintează încă trei poziții în ierarhia companiei! Știe să se poarte în așa fel încât să fie plăcută și de șefi, dar și de subordonați.
• E bună la pat – O, Doamne, pe cât e de inocentă cu frumusețea și puritatea ei, pe atât de tandră, dar și obraznică e cu iubitul în așternut. Femeia perfectă știe să îmbine tandrețea și subjugarea din dormitor ale Damei cu Camelii cu senzualitatea și dominarea pasională a Lady Chatterley.
• Este o mamă devotată care își uită nevoile pentru a le îndeplini pe ale sale. Un fel de sfântă.

Lista era mult mai lungă. Am lucrat intens la toate aceste bullet-uri și multe altele. Unele mi-au ieșit, altele mai puțin sau chiar deloc. Dar, în mare mi-au ieșit multe. Eram femeia, soția, iubita, mama de invidiat. Chiar și sora de invidiat, deși fratele meu poate avea altă părere. Și acum șase ani m-au cuprins o tristețe și o singurătate și o durere iremediabile. Avea ceva metafizic durerea asta. Era ca un fum care îmi umplea ființa. Un fum colorat din toate prafurile alea magice pe care simțeam că, dacă îl suflai, avea să dispară și înlăuntrul meu avea să nu mai rămână nimic. Asta era perfecțiunea mea. Fumul acesta. M-am panicat groaznic atunci, fiindcă mi-am imaginat că o să dispar și eu cu totul. Dacă dau toate prafurile astea magice la o parte, eu cu ce rămân? Nu am niciun munte, nicun deal, nicio câmpie, nimic palpabil și rezistent în mine. Doar prafurile astea care oricând se pot împrăștia.

În acel moment de cumpănă, alături de oamenii dragi din viața mea, am ales să renunț la prafurile mele magice pe care le-am strâns cu atâta grijă și meticulozitate încă de când eram mică. Am ales să mă uit în ființa mea și să văd cine sunt. Nici acum, după cinci ani nu știu exact cum sunt eu, dar mă redescopăr din momentul acela în care m-am pierdut, de la vârsta de 5 ani. Din acest motiv, când Anna, fetița mea mijlocie a împlinit 5 ani, am avut un an greu cu ea. Fiindcă al cincilea an din copilăria mea a fost greu și pentru mine. M-am pierdut pe mine atunci. Și mi-a fost greu să îi permit Annei să fie ea însăși: rebelă, nebună, frumoasă, plină de viață, senzuală, delicată, furioasă, băiețoasă. Voiam să fie și ea perfectă. Norocul meu – și al ei – e că acum doi ani aveam deja niște instrumente cu care să lucrez cu mine și aveam în jur niște oameni dragi care mă vedeau frumoasă, bună, aveau încredere în mine și mă susțineau.

Nu mai sunt perfectă. Am curaj să spun cu gura mare ceea ce cred, chiar dacă asta implică să pierd admirația unora – știți ce mă bucur când aud că unele persoane vorbesc de rău despre mine în anumite grupuri pe facebook? Mă bucur, fiindcă asta arată că nu mai sunt perfectă, nu mai mulțumesc pe toată lumea! Că m-am întors la mine! Am curaj să nu fiu cel mai bun specialist în parenting. Să fac gafe. Să nu fiu bună la pat, să fiu plictisitoare în anumite zile. Să ies nemachiată. Să mă duc în oraș cu bicicleta, încălțată cu papuci de casă.

Pe drumul către imperfecțiune, îmi găsesc libertatea…descopăr cât de frumoase sunt defectele mele și cum cei dragi mie mă iubesc și cu aceste defecte…Dragi femei, surori ale mele – haideți să ne căutăm imperfecțiunile noastre – și fizice, și emoționale. Hai să ne permitem și să ne iubim așa invidioase, geloase, nervoase, neatente cu cei din jur și cu picioarele groase cum suntem. Dacă ne spunem povestea fiecărei imperfecțiuni –  fiindcă fiecare imperfecțiune pe care am acoperit-o la un moment dat cu prafurile alea magice, are o poveste lungă, răscolitoare și dureroasă… Ei bine, dacă ne spunem povestea unei persoane dragi care ne iubește necondiționat, sau care învață să ne iubească așa, acea persoană ne dă acceptarea, ne dă verdele că suntem ok pentru ceea ce simțim. Și încet încet începem și noi să ne dezbrăcăm de haina rușinii și a perfecționismului și să redevenim ființa plină care ne-am născut.

PS – pozele sunt de la ședința foto cu Alexandra Dincă. O astfel de ședință foto ajută tare mult atunci când vrem să ne simțim mai aproape de feminitatea noastră.