Ahhh, ce cuvinte! “Cum l-ai crescut, asa il ai”, aud de la cei din jur cand copilul meu imi zice asta la nervi.
Iata ce imi zic copiii mei la nervi, cand nu le dau ce vor ei (vreau sa precizez: cand nu le dau ce vor ei sunt doua posibilitati: sunt incarcati cu emotii neexprimate sau nu sunt. Cand nu sunt incarcati ei zic: ahhhh, eram sigur ca nu primesc asta. Cand sunt incarcati cu multe, zic cele de mai jos:
Yuri: “Proasto, idioato, tampito!”
Anna: “ploasta idioata si tampita”
Kim: “poa, bebe!” – da, ea ma face bebe, oare de ce :-).
(Foto: Andrada Militaru, Studio Maria)
E normal sa ne zica copiii cuvinte urate la nervi? Nu arata asta lipsa de respect? ca se duc de rapa toate valorile noastre?
Hai sa ne gandim asa.
1. Cu cine ne certam noi cand avem sacul plin? cu partenerul nostru, cu parintii – cu cei apropiati. Atunci copiii cu cine sa se certe decat cu noi, parintii?
2. Ce le zicem noi partenerului nostru care e sacul nostru de box? Nu le zicem cuvinte prea magulitoare, ma gandesc. Iar cei care citesc aici si se gandesc: “pai eu nu vorbesc niciodata urat, nu injur” – asa cum as fi zis si eu acu o vreme – sa ne gandim ce facem noi cand ne enervam? Reprosuri, amenintari, blamari – deci tot scuipam agresivitate, doar ca nu folosim cuvintele alea, injuraturile alea….
Si aici, la pc 2, ce sa le mai cerem copiilor nostri sa ne zica, daca noi insine nu zicem cuvinte prea magulitoare….
Anyway, cand imi sta mintea clara, cand primesc un epitet din asta ma joc: “Aoleu, cum mi-a zis? Tampita! nu pot sa cred, asa ceva nu mi-a mai zis nimeni de acum 10 minute!” si copiii incep sa rada.
De ce zic asa si nu fac morala? Pai….mai fac si din aia…dar…oricum, morala nu are farmec si nu functioneaza. Cine si-a ascultat vreodata parintele sau profesorulcu empatie cand a primit morala? Cred ca nimeni.
De ce zic copiii epitetele astea parintilor? fiindca copiii au nevoie de un zid in care sa arunce cu pietre (nu la propriu 🙂 atunci cand sunt furiosi. Un sac de box. Iar daca noi nu suntem aia, atunci cine? Si cred ca ii ajuta sa nu le luam personal. Sa privim situatia de la distanta, ca un observator care vede: copilul meu e tare furios. Sub furia aia se ascunde o durere pe care eu nu o stiu. Ce sa fac: sa il las sa taca si sa isi inghita durerea, sau sa il las sa se descarce un pic pe mine? sa fiu sacul lui de box? dupa care sa ne imbratisam si sa ne iubim si sa ii reamintesc cat il iubesc?
(Foto: Andrada Militaru, Studio Maria)
Ieri dupa masa Yuri imi cerea timp special cu electronice. Avuseseram deja, nu mai aveam energie de timp special cu electronice, asa ca tot ii ziceam “Nu, iubirea mea. Maine da. Acum facem timp special cu orice altceva”. El imi zice: “Tampito, proasta si idioata”
Eu: “Aoleu, asta cere pedeapsa! Tu nu ai invatat ca asa cuvinte trebuie pedepsite? Gata pedeapsa level 1: arunc cu sosete in tine si cu pantaloniii astia imprastiati”. Fug dupa el, Yuri rade de se strica, mai rar il aud asa cu rasul ala. Yuri fuge prin toata casa.
“Tampito”, zice el cu gura pana la urechi.
Eu: “Gata, acum urmeaza pedeapsa level 2 (ca tot ii plac lui jocurile video cu nivelele alea tampite si idoate si enervante!!!). Acum iti dau sa te imbraci cu chiloti cu Hello Kitty!”
“Waaaaaa, nhuuuuuuu!” fuge el razand. Eu il adoram!
“Tampitooooo” ma striga el parca zicand: “Aici suuunt! gaseste-ma!”
“Ah, iar tampita! gata, pedeapsa level 3: chiloti murdari, galbeni si maro in capul tau!” – sorry, e varsta la care baiatul meu rade de moare cand aude de chiloti murdari, de chestii de WC etc. Am de unde sa apuc astfel de chiloti in casa mea, asa ca ii pun, tinandu-mi respiratia si pentru autenticitate, in capul meu!
Raaaade…
Mi-a spus tampita toata seara de duminica…si sunt sigura ca asa va face si azi! fiindca asa de fain ne-am conectat si ne-am iubit!
Te admir foarte mult ca reusesti sa pui in practica acest tip de joc. Eu am incercat dar nu am reusit. M-a speriat reactia copilului meu si am avut senzatia ca nu reusesc sa gestionez situatia asa ca am renuntat. Dupa fiecare joc de acest fel plangea foarte tare si nu stiam ce sa fac.
Multumesc mult pentru apreciere, Roxana, mi-a luat mult exercitiu sa pot face asa ceva cu copiii! exercvitiu de atentie. Ideea nu e a mea, am vazut-o prima oara in Playful Parenting si mi s-a parut foarte tare!
Eu am citit despre acest mod de educare a copilului in Retete de jocuri. Mi-a placut foarte mult si cred ca e foarte important sa participe ambii parinti pentru ca mi se pare ca altfel copilul poate sa inteleaga gresit.
Ai dreptate ca e nevoie de exercitiu si de foarte multa radbare, atentie si tact.
Multumesc pentru articolul asta:)
te pup, Sinziana!
Am primit un comentariu rautacios de la un domn, l-am sters. Era un commentariu lung, nu am mai citit restul. Nu accept cuvantul “idioata” decat de la copiii mei!
Daca sunteti interesat, puteti reformula mesajul si atata timp cat nu contine jigniri, daca stiti sa spuneti ce va doare la articolul meu, va public commentul. Altfel, NU!
Inteleg ca exista o metoda de educatie in acest sens. Parerea mea este ca o astfel de metoda va determina formarea unui adult care nu va ezita sa jigneasca pe cei din jur si sa foloseasca o comunicare agresiva, asteptandu-se ca sa primeasca “pedepsele” mamei. Dar ce se va face cand va primi ceva mai mult? Este timp sa aflam…Domnul de dinainte care a comentat fara sa i se aprobe comentariul pentru ca a urmat exemplul copiilor, probabil ca a aflat.
Cat de mult mi-a placut cum ai scris, Geanina! e altceva! da, e altceva sa citesti o alta parere fara agresivitatea din spatele cuvintelor, multumesc pentru experienta asta!
uite, copiii mei nu vorbesc urat cu alti oameni. Cu alti copii sigur o vor face, cum am facut-o si noi de generatii incooace. Yuri o face cu prietenul lui cel mai bun. Insa si prietenul ii spune ceva inapoi care il determina sa isi schimbe atitudinea. Eu cred ca invata ceva din asta.
Dar sunt convinsa ca frustrarile si ce alte emotii vor mai simti ei ii vor determina sa ia o masura atunci cand vor jigni alti copii. Deocamdata nu o fac. Stii cum e, playground politics te invata despre viata.
Da, foarte adevarat. Acum ei invata sa interactioneze cu semenii lor. Pana la urma fiecare parinte are dreptul de a decide metoda de educatie ce o doreste. Eu raman la ideea ca agresivitatea verbala este distructiva in relatii si strica relatiile. Inteleg ideea ta de a-i accepta neconditionat si mai ales iubi neconditionat (pentru asta te felicit din inima) dar cred ca frustrarea acumulata si emotiile distructive (furie, manie) ar putea fi gestionate, chiar fiind oglinda lor si spunandu-le cat de mult ii intelegi si sustii. Acum ei se descarca pe tine pentru ca tu le permiti sa o faca si pentru ca esti omul cu care isi petrece cel mai mult timp. Va veni o vreme in care persoana care va petrece cel mai mult timp va fi partenerul de cuplu. Vor astepta de la acesta oare sa accepte sa fie sacul de box si sa ii iubeasca neconditionat? da, e ideala iubirea neconditionata dar cred ca ea vine abia dupa ce cei doi si-au vindecat ranile si au devenit adevarati adulti. O sa fie interesant sa urmarim aceasta evolutie.
Oricum, in incheiere as vrea sa iti spun ca apreciez la tine capacitatea de a-ti iubi neconditionat copiii si faptul ca le-o spui. Este mare lucru si ii ajuta sa se accepte si sa se iubeasca asa cum sunt. Gestionarea emotiilor negative, este o alta discutie, insa.
Mmm…mie mi-ar fi greu sa fac asa :). Cu onestitate, doar sa il aud cu tampita si proasta…mi s-ar face pielea de gaina :). Dar recunosc ca as vrea sa am umorul tau si sa il “lecuiesc” in joaca de astfel de apelative desi pana in prezent cel mai rau a fost “boese mama”..adica mama rea :)…si top of the top…mama de scheleti 🙂 la care n-am stiut daca sa rad sau sa ma supar pe el :). Ce-i drept nu prea are unde sa invete caci in casa noi nu folosim cuvintele astea si afara vorbeste germana asa ca imi mai vine cu cate o frumusete de cuvant nemtesc dar nimic foarte rau sau urat pana acum.
La noi a functionat povestea “cavalerii folosesc cuvinte frumoase” 🙂 dar sunt sigura ca in final voi avea parte si de calificative, macar asa sa testeze rezistenta noastra si limitele 🙂
Foarte draguta treaba, “cavalerii rostesc cuvinte frumoase” 😉 Inca ceva de retinut la o adica :))
nu se stie daca va folosi sau nu cuvinte urate, Mara! poate nu o sa o faca. Realitatea mea e ca ai mei o fac! si sunt impacata cu ce fac cu ele. Ce am vazut ca nu functioneaza este morala.
Mie mi se pare ca se merge pe o gheata subtire. Cum fac diferenta copiii intre cei care nu se supara pe ei (parintii adica) atunci cand ii fac tampiti, prosti etc. si ceilalti, marea majoritate, care se simt jigniti de asemenea epitete. Poate o vor face proasta pe vanzatoarea de la magazin, sau pe alti copii din parc, sau in alte colectivitati – caz in care nu e exclus sa o incaseze.
Am un unchi, care se amuza acum foarte multi ani de toate obrazniciile si “glumitele” copiilor, 10 ani mai tarziu a fost batut de unul dintre copii.
E de inteles ingrijorarea ta, si eu am avut-o. Insa eu am incredere totala in capacitatea copiilor de a se adapta oricarei situatii. Convinegerea mea e ca daca copiii sunt incarcati cu emotii grele, ei vin si le spun acasa intr-un mediu safe. Iar noi trebuie sa descifram mesajul “proasto” cu “am avut o zi nasoala. Cred ca am nevoie de conectare cu tine, dar stii, nu stiu cum s-o fac.
iar daca o incaseaza, va invata din asta. Nu mi-e frica ca vor experimenta frustrari. La 4 ani jumate-5 Yuri a fost respins de un baietel toata vara fiindca il speria. Era atat de trist, incat se trezea la 6 dimineata sa planga dupa acel baietel, ca il vrea prieten inapoi. Insa cand se intalneau, iar il speria. Cand baietelul respectiv l-a respins, i-a luat o vara ca sa nu o mai faca. Sa invete sa nu o mai faca. Iar eu am fost ascultatorul lui Yuri de la 6b dimineata, cand imi povestea planurile lui, cat de rau il doare etc. Asa invata.
Ce invata, sa fie respinsi din cauza educatiei pe care o au? Pentru copii e foarte greu sa suporte respingerea altora. N-as incerca niciodata metode de parenting care sa-i determine pe altii sa-i izoleze. Copii si adulti, deopotriva, pentru ca nu cred ca un parinte accepta ca partener de joaca pentru copilul lui un copil abuziv, chiar si verbal.
Si m-as teme ca peste foarte multi ani, tocmai copiii mei sa-mi reproseze ca n-am stiut sa-i integrez in societate.
Diana
iti recomand niste carti, Diana, fiindca imi e greu sa raspund la ce ai scris in doua cuvinte. Playground Politics de Greenspan, daca mai vrei iti recomand.
Eu inteleg ideea ta, chiar daca nu sunt de acord cu ea. Nu m-as risca, din cauza ca nu pot aprecia efectele in timp. Si nici reactia celor din jur.
Si da-mi voie sa spun, ca nu cred ca pe ceilalti copii nu-i eticheteaza la fel. In momentele de furie cuvintele urate ies foarte usor pe gura, pentru ca au exercitiul de acasa.
Nu traim in carti, intr-o lume ideala, o utopie, in care adultii sa faca pe clovnii in fata copiilor, cand cei mici sunt obraznici si rautaciosi, doar ca sa nu-i “traumatizeze” in viitor. Adica eu il feresc de orice frustrare, dar e ok sa ia bataie de la alti copii, sa invete sa se poarte cu ei! S-ar putea ca din cafteala copiilor sa nu invete decat ca celalalt e mai tare, adica nu-l mai face “tampit” pe el, ci pe altul mai slab, care n-are curaj sa-l bata!
Nu as accepta pentru copilul meu prieteni carora sa le fie permis sa-si jigneasca parintii, sau pe altcineva. Fara suparare, m-as teme sa nu inceapa si al meu.
Eu am un copil care nu m-a facut tampita sau proasta niciodata, are 8 ani. Pentru ca nici eu nu vorbesc asa cu el.
Frustrari mai are si el, insa nu uriase, ca sa si le verse in capul meu. Mi se pare mai ok sa invete sa-si imbunatateasca autocontrolul, nu sa vorbeasca ce-i trece prin cap, ca vezi doamne, e mic si nu-si gestioneaza frustrarile!
Zicea cineva ca parintii din Romania se considera Dumnezeu in fata copilului. Eu nu, dar nici copilul meu nu e ! In fata nimanui, nici chiar a noastra, a parintilor.
Diana
”Proasto, nesimțito!” era reactia obisnuita a baietilor mei:) Cum nu le convenea ceva, cum mă articulau. Mai grav a început să fie cînd au început să le articuleze pe bunici în felul acesta… Eram ușor disperată, pentru că nimic nu mersese pînă atunci: exprimarea sentimentelor, oglindirea lor, amenințările, condiționările… nimic. Era tot mai rău. Eram în vacanță cu ei și bunicii lor cînd am dat peste cartea asta:) Am citit-o pe nerăsuflate, am tars aer în piept și, pentru că oricum nu mersese nimic altceva, m-am decis că e exact timpul potrivit să încerc parentajul prin joc:)))) Eram la pîrîu cînd Tudor m-a gratulat din nou, foarte nervos. M-am așezat calmă lîngă el. Aveam în mînă trei bețișoare. Am început să mă joc cu ele și să vorbesc ”singură”. Tudor era o piatră pe care eu așezam bețișoare. Constatam cu surprindere că piatra se mișcă. Și mă minunam în gura mare de cît sunt de proastă că nu am știut pînă acum că pietrele se mișcă! Ah, dacă ar fi Tudor lîngă mine să îmi explice, că acuma îmi daus eama CÎT de PROASTĂ sunt că nu știu atîta lucru! Of, numai dacă nu aș fi ATÎT de proastă! Încet, încet, Tudor a început să chicotească. Apoi să rîdă în hohote. În cele din urmă mi-a zis că el nu este o piatră și că pietrele nu se mișcă. A trecut… În cîteva circumstanțe ne-am mai jucat așa. Acum, dupa jumătate de an, aceste cuvinte nu mai există în vocabularul lor de furie:) Au dispărut pur și simplu:) Singure:))))
În schimb, din timp în timp, ne jucăm de-a bătaia cu perne umplute cu chestii scîrboase. Începem cu muci verzi, viermi, caca și alte minunății de astea. Și, la un moment dat, sfîrșim prin a ne bate cu perne pline cu pupici:))))
Tensiunile se disipează, furia găsește, în mod miraculos, căi de exprimare mai jucăușă și totul sfîrșește cu drag:))))
cat de fain te-ai jucat cu astea. Ce ai scris imi aminteste ca dezgustul e una din emotiile alea primare cu care ne nastem. Alaturi de furie, printre altele.
Draga mea, eu cred ca pe copii trebuie sa ii invatam lucruri si cuvinte frumoase, pt. ca pe cele urate le vor descoperi singuri pe parcursul vietii. De asemenea, intr-o familie “functionala”, nu cred ca la o cearta apar direct injuraturi sau cuvintele pe care tu aici le consideri normale. Daca un copil de varsta alor tai invata ca e ok sa spui “tampito, proasto, idioato” pentru ca e nervos sau suparat, ce va face la 20, 25, 30 de ani, cand intr-adevar va avea motive sa fie nervos? Iti va da cu ceva in cap sau te va lua la bataie??????
Daca tu razi cand copiii tai iti spun aceste apelative, sa inteleg ca si sotului ii permiti ca la nervi sau suparare sa te jigneasca in fel si chip, iar tu ii arunci inapoi la fel????? Chiar nu consideri ca omul este o fiinta civilizata si ca la nervi sau suparare trebuie sa gandim un pic inainte, nu sa ne purtam ca niste animale si sa strigam tot ce ne vine la gura? De ce nu crezi ca in asemenea situatii exista si cuvinte care arata starea de spirit, dar nu jignesc?E treaba ta cum iti educi si cresti copiii, dar in aceste conditii fii pregatita ca atunci cand vor fi mari si se vor enerva, nu vor mai apela doar la jigniri verbale, ci poate la mai rau. Mi s epare incredibil ca lucrezi pe domeniul parenting si mai studiezi si psihologia – probabil ca exista o neintelegere a aplicatiilor pe care le studiezi.
Nu cred ca jignirile si cuvintele urate sunt pe undeva indicate pentru copiii de aceasta varsta, simai ales faptul ca aceste cuvinte inseamna de fapt lipsa de respect. Orice persoana careia ii vei adresa aceste cuvinte nu va fi prea incantata, si este matura! Dar copiii tai ce vor invata? Ca este ok sa se adreseze altor persoane cu aceste cuvinte cand ceva nu este ca ei???????????????
Sau poate “tampito, proasto, idioato” sunt de fapt cuvinte de alint la voi in familie; de altfel fiecare persoana e un individ aparte si nu ii putem condamna nici pe cei care prefera durerea in loc de placere, nici pe cei care la cea mai mica ofensa scot pistolul sau cutitul, nici pe cei care au sindromul Tourette….nici pe cei acre prefera persoanele de acelasi sex….
Faptul ca postezi numai comentariile care iti convin este un alt semn – de ce mai publici asta online daca te intereseaza doar parerile “pozitive”? Astea poti sa le obtii direct de la prieteni.
In concluzie, draga mea, eu nu am vrut decat sa-mi exprim uimirea ca o mama ii poate invata pe copiii ei ca jignirile si cuvintele urate sunt ok de folosit, si ca nu vor atrage decat rasul celui “agresat” verbal. Dar gandeste-te si ca la scoala sau la gradinita, colegul careia ii vor adresa aceste cuvinte, profesorul sau parintele celuilalt copil nu va fi asa incantat de epitetele aruncate de copiii tai – asta poate duce la marginalizare si la inraire – dar tu esti psihologul aici 🙂
De acord cu Roxana!!
Eu m-am blocat un pic la comentariul tau undeva la inceput. Adica la 3-4-5 ani nu au motive adevarate sa fie nervosi? Numai la 20-30 de ani?
Pe princpiul asta eu as zice ca nici supararile de la 20 de ani nu-s asa importante. Si sunt sigura ca cineva de 50 iti va spune ca alea de la 30 sunt nimicuri. Oare teoria ta nu se bazeaza pe ceva gresit?
Nu stiu, mie una mi se pare ca furia lui e, pentru el, copilul, cel putin la fel de indreptatita ca cea a mea, a adultului. Si la fel de importanta. Chiar daca motivele imi par *mie* puerile. La naiba, e copil 🙂
copiii se enerveaza si ca bebelusi: se infurie cand nu pot sa puna o piesa de puzzle unde trebuie. Dar, draga Diana, mersi ca ai scris aici! dar, trebuie sa vezi aceasta emotie la un bebelus! PUpici
Suntem pe aceeasi lungime de unda:) Otilia si experimentele ei de parenting chiar nu sunt un exemplu:(
Roxana, eu sunt Otilia, nu sunt draga ta!
in al doilea rand nu vreau sa te conving pe tine de ceea ce cred eu, nu vreau sa conving pe nimeni. Da, nu public comentariile agresive, pentru ca e blogul meu si fac ce vreau in el.
Imi e clar ca nu stii multe despre emotiile copiilor, asa ca ma opresc aici.
M-am gândit să îi răspund Roxanei deoarece cred că este valoros să cunoaştem cât mai multe idei în viaţă (asta ne poate ajuta în a lua decizii mai folositoare celor pe care îi iubim).
Pentru început îmi vine greu să cred că sunt părinţi care să nu îşi dorească să îşi înveţe copii lucruri şi cuvinte frumoase şi totuşi…pentru că ei nu trăiesc doar cu noi (din fericire) ci într-o lume diversă (şi asta cred că ţine tot de o familie funcţională-cum frumos o numeşte Roxana) ajung să audă tot felul de cuvinte, să se confrunte cu tot felul de modele şi să vadă tot felul de comportamente. Cum copiilor le place să exploreze tot felul de lucruri fac asta şi cu cuvintele.
Acum că am stabilit că anumite cuvinte pot fi învaţate şi din altă parte nu doar din familie şi l-am salvat pe soţul Otiliei din statutul de “abuzator” pot să spun şi cum funcţioneză povestea cu “e ok sa spuna cuvintele astea”. Nu e nevoie să ne gândim mai departe de experienţa personală şi avem cu toţii răspunsul la cum reacţioneză natura umană la interdicţii. Aşa suntem noi construiţi să vrem să facem tocmai ce este interzis şi de aceea a condamna sau interzice un cuvânt sau comportament pe care nu îl agreăm nu este un demers prea eficient.
A ne juca cu acele cuvinte pe care unii le consideră interzise poate însă să le “normalizeze” şi să scadă şansa de a fi folosite faţă de străini (asta nu zic doar eu ci şi specialiştii). Normalizarea lor nu ţine de a râde de faptul că copilul de face proastă ci de a înţelege de ce face asta, de a nu o lua personal şi a nu vedea că asta nu este catastrofal.
Că Otilia lucrează în domeniul parenting şi al psihologiei mi se pare şi mie incredibil…incredibil de bine e ca o persoană sinceră, inteligentă, relaxată, capabilă să recunoască că greşeşte, cu o capacitate incredibilă de a nu judeca ci a rămâne curioasă în faţa fiecărui caz să fie psiholog.
În încheiere vreau să-i mulţumesc Roxanei că m-a făcut să-mi dau seama ce m-ar speria ca mama şi psihoterapeut: să nu-mi aud copiii (deocamdată nu au cum deoarece unul are 1 an jumătate iar celălalt 5 luni) spunându-mi proastă, tâmpită etc, ar fi, pentru mine, semnul că undeva am greşit şi că îmi privez copiii de experienţa vieţii adevărate (şi asta chiar ar însemna pentru mine un eşec).
iar Otiliei, pe care am cunoscut-o astăzi (şi faţă de care am simţit una dintre acele chimii rare pe care o vedem la copiii noştri în parc când se plac “dintr-o privire” cu alti copii) îi mulţumesc pentru că este atât de curajoasă în aş destănui viaţa într-un mediu care uneori nu respectă sensibilitatea acestui tip de destăinuire,
Lavinia
psihoterapeut de cuplu şi familie
Draga Lavinia, multumesc mult ca ai raspuns Roxanei, chiar nu am mai avut energie si cred ca o ajuta sa povestesti tu asa echilibrat si frumos ceea ce simtim amandoua legat de copiii nostri.
Da, si eu mi-as pune muuulte intrebari daca copilul meu nu vorbeste urat, daca nu are niciun comportament nedorit. Intrebari legate de: cat de multa incredere are copilul meu in mine asa incat sa isi exprime si stresul, durerea, tristetea, furia? Daca nu mi le arata, probabil ca nu are prea multa incredere in mine, in acceptarea mea neconditionata de care vorbesc toti parintii, dar care e atat de greu de “dovedit” copiilor!
Mi-as pune intrebari daca nu isi exprima furia fata de mine (si cum sa isi exprime un copil furia? elegant? cu vorbe? noi cum ne-o exprimam?), fata de cine si-o exprima? ca o are, e una din emotiile alea cu care ne nastem. Deci, fata de cine si-o exprima? Apoi, daca nu are incredere in mine la 6 ani sa isi dezvaluie intreaga fiinta in fata mea, oare o sa aiba cand o sa fie adolescent si are nevoie de un parinte puternic si apropiat?
Multumesc, Lavinia! sa stii ca si eu am simtit aceeasi chimie ieri cand ne-am intalnit, sunteti o familie frumoasa si luminoasa! si multumesc pentru cat de fain ai scris si ai raspuns Roxanei!
Succes cu mutarea la Cluj!
Otilia
draga Otilia, iti multumesc tare mult pentru aceasta lectie. eu abia astept sa inceapa micuta mea sa vorbeasca, dar dupa ce am citit mailul tau, realizez ca trebuie sa ma bucur de gangureli cat mai am vreme 🙂 Oricum daca (sau mai degraba atunci cand) voi deveni sacul ei de box voi fi mai pregatita.sper… Te pup, si te asteptam la Sibiu! 🙂
te pup, ana maria, multumesc! da, enjoy gangurelile!
vezi, ma enerveaza ca atunci cand citesti ceva fara informatiile din spate intelegi altceva. Ca si cum la mine se vorbeste utrat in casa toata ziua, which is not the case.
imi pare rau pentru tine… nu ca copiii te-ar numi cu cuvintele astea… dar cel mai probabil sotul tau te numeste asa… altfel ei nu ar avea asa cuvinte in vocabular… pacat
nu, sotul meu e olandez, nu stie cuvintele astea 🙂 Si am noroc sa nu ma numeasca asa nici in olandeza. Multumesc de grija, insa!
nu, copiii invata cubvinetele astea in viata lor sociala! sa nu uitam ca parintii nun sunt toata viata lor, mai sunt prietenii de la locul de joaca, de la gradi. Deci nu de acasa a azuit cuvintele astea.
Insa alegerea mea este sa nu le interzic prieteniile, sa deal with each situation that comes up.
ok, scuzele mele… toti ne ciocnim cu asa chestii, poate istorioara este putin exagerata, si din cauza asta am ramas asa surprins… approach-ul este interesant, dar, eu nu ma pot hotari sa-l aplic… daca ar ramane intre peretii casei mele, mai treaca mearga, dar ce facem cind copiii is permit aceeasi libertate cu restul persoanelor, considerind ca e OK fiindca mama/tata nu le interzice?
offff, nu, copiii mei stiu ca nu e ok!!!
recomand Playful Parenting a lui Cohen. Ar fi multe de explicat si e nevoie de mai multa informatie pentru a digera treaba asta cu jocul.
Multumesc!
atunci te contrazici, pentru ca la un moment dat in articol spui ca iti folosesti partenerul ca sac de box. si din moment ce el nu vorbeste romaneste, copiii de la cine au invatat cuvintele astea, de la tine? iar tu de ce ai uitat sa vorbesti corect romaneste, pentru ca articolul e scris intr-o limba romana cel putin defectuoasa… sunt uimita si revoltata in acelasi timp ca cineva ti-a dat o platforma sa exprimi asemenea ganduri, pe care incerci sa le validezi ca fiind potrivite in educatia unui copil. eu am alti patru frati, niciodata nu am folosit astfel de cuvinte intre noi si cu atat mai putin adresandu-ne parintilor nostri, desi slava Domnului ca numai stricti cu noi nu au fost, chiar ne-au lasat toata libertatea de care am avut vreodata nevoie.
exista si alte locuri din care copilul isi poate invata cuvintele urate. de exemplu de la locul de joaca, din parc, de la prieteni. felicitari pentru familia voastra!
pentru mine forma gramaticala nu e cea mai importanta, ci ceea ce vreeau sa comunic. Cand am tot timpul din lume, ma uit si la ea, ca am fost olimpica la romana. dar cateodata aleg ce e mai important pentru mine, adica mai degraba ce vreau sa spun si nu gramatica. Imi pare rau ca te deranjeaza atat de tare!
Cuvintele astea se invata si de la filmele de desene animate; vezi 101 dalmatieni si Motannul incaltat. Astea imi vin acum in cap, ca sunt mai recente. Deci, nu, nu au nicio legatura cu ce se intampla in familie, in casa!
asa e, pffuuuu, nu numai casa e locul de unde invata copiii nostri si unde se formeaza.
Merci, mi-ai mai destupat putin mintea :).
Hmmm… Așa cum tu nu accepți cuvântul „idioată” decât de la copiii tăi, s-ar putea ca alții să NU îl accepte de la copiii tăi. Și-atunci, întrebarea e: sunt copiii tăi capabili să realizeze cui e okay să i se adreseze cu un astfel de vocabular și cui nu? Dacă da, atunci nu-i nici o problemă, Dacă însă nu atunci mi se pare că-i un joc riscant oleac’, pentru că s-ar putea să-i pună-n niște situații neplăcute.
Vorba englezului: use it at your own risk!
multumesc de comment, am mai zis un pic mai devreme. Asa e, in cazul in care copiii mei nu se vor prinde cu cine se poate folosi si cu cine nu (ceea ce pana acum nu am vazut sa fie cazul), vor suferi consecintele si vor invata din asta. Nu mi-e frica de frustrarile lor. Si eu am facut greseli in copilarie, fac si acum si asta e! suport consecintele si invat!
Eu sunt cu adevarat siderata de ceea ce am citit aici, azi.Jur !! Adica atunci cand vor veni si-ti vor aplica un pumn sa-ti dea sangele pe nas, sa inteleg ca tot din empatie vei accepta sa se descarce emotional???
Dar si mai tare sunt siderata de apelativele pe care le folosesc niste copii atat de mici.Si crede-ma ca eu vorbesc destul de colorat in general, dar nu i-am adresat asemenea vorbe niciodata copilului meu, tip, trantesc, urlu, dar niciodata nu-i spun asemenea cuvinte si desigur ca nici nu acceptam ca in casa sa ne jignim in acest fel.
nasol ca te amuza cand iti spun “idioato” si e si mai nasol ca te vrei un exemplu pentru alti parinti.Trist…
Otilia draga, eu te felicit si te sustin. Stiu din experienta mea cat de benefic este pentru relatia cu copiii mei si cat de frumos se dezvolta copiii mei luandu-le in considerare sentimentele si nevoile si vorbind “pe limba lor”. Ma bucur de comentariile de aici, poate ca citindu-te, oamenii afla si alte perspective despre viata si se mai clintesc din modelele de viata, devin mai flexibili cu propriii copii si cu ei insisi. Suntem “vii” prin natura noastra si primim, daca vrem si suntem deschisi, lectii fenomenale de la copiii nostri. Multumesc pentru postare 😉 Felicitari!
Draga Oltea, si eu ma bcuur de comentariile de aici, insa oamenii care au scris agresiv e clar ca nu vor citi decat acest articol, e clar ca nu au citit altele de-ale mele, deci isi dau cu presupusul doar la auzul a 3 cuvinte!
Cel mai interesant mi se pare ca pentru o zi, acesti oameni m-au folosit pe mine ca sac de box pentru agresivitatea lor. Asta vad acuma, retrospectiv. Vad cate rani se desfac la oameni la auzul acestor cuvinte. sunt rani, eu asa le vad.
Buna,Otilia,
Am tot citit blogul tau, e o sursa intresanta si valoroasa de informatii pentru mine.Eu am un baietel micut, de un an si o luna si acum experimentez nervii de bebelus din plin si simt ca frustrarile lui sunt la fel de puternice ca si ale mele, nu-s mai putin ,,serioase,, decat cele de adult. Ma pregatesc sa fac fata cu calm anilor care vor urma…Cuvinte urate inca nu adreseaza 🙂 dar ma loveste cand e foarte suparat si eu simt ca el asa se descarca…la fel ca si tine…am si zis ca nu lovim la nervi, m-am si jucat, l-am si lasat senina sa-mi dea “na na”.De fapt ti-am scris sa-ti transmit ca apreciez felul tau de a fi mama, mi se potriveste si mie in mare masura, apreciez deschiderea ta, munca, sinceritatea. Mi s-a parut urat sa ti se aduca acuze cum ca in casa ta tu si sotul tau va injurati birjareste, ba nu stii nici limba romana, ba iti tratezi copiii cu apelative jignitoare doar pentru ca ai aratat alta fateta a educarii unui copil. Se pare ca trebuie sa ai curaj , cand iesi din canoane mereu iti trebuie, dar nu pune la suflet comentariile gen “o sa te bata cand or fi mari”; de fapt stii si tu ca nu au temei…pusa la colt o sa tot fi, totusi eu in parc vad zilnic parinti care “ard una peste bot” propriilor copii fara nici o remuscare si nimeni nu intervine sa le critice metoda de parenting, dar cand ne intoarcem cu o inima plina de acceptare si empatie catre copiii nostri suntem aspru criticati.Te-am vazut cam suparata din cauza mesajelor primite si am vrut doar sa-ti reamintesc ca numai copiii tai decid cat esti de buna ca mama, intr-un final.Ei si propria ta constiinta
Multumesc frumos pentru caldura cu care ai scris mesajul, se vede ca vezi si simti multe lucruri. A fost greu, dar nu atat de greu pe cat m-as fi asteptat sa primesc comentarii usturatoare si jignitoare. Cred ca m-a ajutat enorm experienta de pe blog de saptamana asta! Un lucru e sigur: nu mi-e frica cand cineva ma ameninta ca “or sa mi se urce in cap”, sunt atat de sigura pe modul in care ne cresetm copiii incat nu ma clatina mai nimic. Dar asa cum zicea cineva…doar timpul o sa spuna ce si cum! Daca ma insel, voi suporta consecintele, dar eu sunt sigura ca nu!
Cuvintele urate se pot folosi si daca le interzici prin “metode traditionale romanesti”, pentru ca indiferent cat de “bine” e crescut copilul, nu esti tot timpul cu el si nu ai cum sa previi toate posibilele lui iesiri. Deci mie mi se par riscante toate metodele, dar mi se pare foarte ok sa-mi ajut copilul sa se descarce aici si acum. Ce va fi mai tarziu cred ca va fi mai usor gestionabil fie de el singur, fie cu ajutorul meu, daca e mai putin incarcat.
Te pup Otilia!
consider ca sunt unele cuvinte/ concepte cu care nu e tocmai bine sa ne jucam..
Cuvinte precum tampito/idioato sunt cuvinte dure, o persoana cand le foloseste trebuie sa constientizeze gravitatea utilizarii lor.. In momentul in care radem de astfel de cuvinte sau intram in joc acceptandu-le in mod obisnuit/firesc, ele isi pierd valoarea.. Copilul le va folosi pe viitor mult mai usor, fara a i se parea ca este ceva gresit in asta..
La fel si cu cuvantul “promit” spre exemplu.. La noi in familie bunicii il foloseau lejer ca metoda de conditionare pentru baietelul nostru de 4 ani.. “promiti ca mananci tot daca iti dau desertul?” “Promiti ca nu mai tipi?” “Promiti ca esti cuminte daca iesim afara?”
In final, baietelul nostru ajunsese sa promita orice, fara a-si da seama de valoarea cuvantului ci doar folosindu-l ca mijloc pentru a obtine ce-si dorea… Nu era ok.. Atunci cand faci o promisiune trebuie sa o respecti si sa fii constient de consecinte.. Si tocmai pentru ca copilasii mici nu inteleg sensul real al unor cuvinte, nu este bine, cred eu, sa ne jucam cu ele
Sunt si alte metode de a gestiona furia sau frustrarea unui copilas, altele decat joaca cu concepte pe care ei nu le inteleg cu adevarat.. Spre exemplu, noi folosim jocul cu degetelele.. Daca baietelul meu este suparat, ii arat degetele de la o mana si-l intreb de cate degetele este supararea lui.. Si-mi raspunede… “4 degetele” -asa ne conectam.. El materializeaza supararea iar eu ii arat ca il inteleg, incercand impreuna cu el sa gasim solutii ca sa facem supararea aia sa scada… Daca ne jucam cu pernele mai scade un degetel.. Daca mancam un tic-tac inca un degetel dispare.. Daca ne luptam cu navele spatiale dispare de tot..
Este foarte interesanta ideea Andrei despre jocul cu degetzelele. Sunt foarte multe jocuri si situatii prin care poti gestiona frustrarile si crizele copiilor si deasemenea multe lucruri pe care le fac copii acasa dar pe care nu le fac in comunitate si asta pt ca li se explica ce pot face si cum pot sa se comporte acasa si cum in societate. Da mi se pare dur sa auzi un copil spunand cuvinte jignitoare la adresa parintilor, insa cand se stie diferenta intre a jigni voit si a face asta stiind ca urmeaza un joc situatia e putin alta. Nu spun ca sunt de acord in totalitate cu asta insa nici de pus la zid si dat cu pietre nu e. E doar o alta metoda de gestionare a conflictelor.
Poate ca am eu un blocaj vis-a-vis de problema asta (de fapt cu siguranta am!), pentru ca nu exista motiv, cred eu, care sa scuze folosirea acestor cuvinte dure – nici macar (sau mai ales) ca declansator pentru un joc.
Ajungem sa banalizam astfel de cuvinte si nu-i in regula .. mi se va parea intr-o zi ok ca copilul sa ma alinte, cu dragoste, “idioata”.
Comportamentele neintarite sunt pana la urma uitate.. de ce atunci sa-i intaresc copilului comportamentul si sa-i las impresia ca si pe viitor va fi ok sa ne jucam la fel? Mai bine incerc sa-l invat alte metode de gestionare/exteriorizare a frustrarii..
..si cum nu suntem cu copiii nostri permanent, nu avem de unde sti cu certitudine daca folosesc sau nu astfel de cuvinte in societate; asta cu atat mai mult cu cat ma indoiesc, spre exemplu, de capacitatea baietelui meu de 4 ani de a intelege exact sensul si gravitatea lor.
Poate gresesc, dar cred cu tarie ca noi nu trebuie sa fim sacul lor de box, noi trebuie sa fim partenerul lor, prietenul lor, confidentul.. iar sacul de box poate sa fie ursuletul, sau scaunul sau chiar.. sacul de box.
Cat de fina este linia ce separa agresivitatea verbala de cea fizica? de ce sa ne jucam cu ele?
Ideea cu degeţelele e genială, am s-o aplic şi eu.
Da, jocul cu degetelele cred ca este cea mai buna idee pe care am avut-o pentru a-i gestiona supararea/frustrarea.. si functioneaza de fiecare data!
Mai mult, uneori nu-mi dau seama ca este suparat si vine el la mine sa-mi spuna “stii, mami, sunt putin suparat.. cam de doua degetele..”
iar intr-o zi m-a intrebat: “tu de cate degetele esti fericita mami? eu azi sunt fericit de un catralion de degetele” 🙂
Imi place ideea cu degetelele, o sa o aplic si eu cu bubu meu.
Pana la urma Otilia ne-a spus cum face ea , daca suntem de acord putem aplica , daca nu cautam alta metoda . Ma intreb totusi daca se duce la gradinita si o face proasta pe educatoare , ea poate este intr-o zi in care e nervoasa si are o reactie fata de copil care o sa ne supere , si cand o sa ia bataie de alt copil , iar o sa ma deranjeze ……..daca vine copilul si te intreaba ” mama de ce tu nu te superi , pe cand restul ma bat sau ma pedepsesc ?”
Dar 🙂 acum ca am citit articolul cand o sa spuna prima data vreun cuvant urat macar nu o sa imi ies din papuci 🙂 . Prefer sa isi exprime furia , decat sa o adune si sa fie un copil cu probleme .
si mie imi place ideea cu degetelele, Andra…foarte faina!
Eu cred ca atunci cand un copil e furios, vreau sa il ajut sa isi exprime furia, nedistrugand sau lovind. Insa furia nu iese elegant! ci iese prin plans, tipete si miscari active ale corpului. Isi exprima furia cu partea emotionala din creier (amigdala), tipand ca si copil (ca si copil nu are toate mijloacele ca sa isi tina furia in frau, fiindca o particica din creioer nu e dezvoltata cat trebuie). Daca nu exprima acea furie, se strange in el ca intr-un sac, pe care il duce mai departe si in viata de om matur.
otilia, poti, te rog, sa scrii un articol ( sau mai multe) despre si alte moduri de a exterioriza furia? . Nici eu nu sunt de acord cu tinutul ei in frau.
Clar trebuie eliminata ei, dar metoda cuvinte dure nu e mine. Mai apelam la alergatura/sport, la jucat cu apa(stropit) dar clar mai e nevoie de alte trucuri. Si trucurile astea sunt si pt mine, nu numai pt copil… ( fata acum cand se supara, imi tranteste usa si pleaca in camera ei, si se pune cu fundul in usa).
[…] circulat pe facebook câteva zile acest articol al Otiliei Mantleres. L-am citit dintr-o suflare. Otilia este o mămică de trei copiii, frumoşi, […]
Am citit cu fiul meu aceasta postare, el are 13 ani si nu a spus niciun singur cuvant urat in viata lui – pentru ca nici pe mine nici pe tatal lui nu ne-a auzit folosind vreodata. Mi-a spus: *o fi frumos la ei ca se alearga, dar s-ar putea alerga si daca ar folosi cuvinte frumoase.*
Poate ca exista mai multe categorii de copii, care au nevoi diferite… Sau poate ca exista mai multe categorii de parinti, care au valori si stiluri diferite.
Cred ca mi-as iubi fiul si daca mi-ar adresa acele cuvinte, dar pacea din inima mea, pentru faptul ca nu le aud niciodata, ma face sa fiu o mama fericita. Si stiu ca si nora mea va fi la fel, pentru ca el nu o va jigni niciodata, nici chiar pentru a se alerga apoi prin casa si a face nebunii.
Ma bucur foarte mult ca ai un baietel de 13 ani care a spus cuvintele astea, te felicit! probabil ca sunteti o familie foarte calma si linistita, Realitatea din familia mea este alta, si imi e ok asa. Noi nu ne jignim in familie, nu ne adresam cuvintele astea urate, insa cumva au aparut si la noi (din alte medii sociale ale copiilor mei). Si le facem fata cum putem mai bine, cum ne place si cum ne face sa ne simtim conectati. Multumesc!
Frumos articol!Iar cei /cele care s-au grabit sa dea cu pietre,ar fi trebuit sa citeasca putin si cu sufletul,nu doar cu mintea…in fine.Eu nu am vazut niciunde in articol specificat ca “asa e cel mai bine/asa sa faceti toate mamele”..eu am vazut o particica din viata voastra,o viata normala,gestionata in cel mai bun mod pt voi.Eu am avut de invatat si iti multumesc,si lasa “rautacisemele” sa treaca pe langa tine…sa nu te afecteze nimic.A,si apropo,e primul articol pe care il citesc de pe blogul tau,si totusi asta ma face sa te admir,nu sa dau cu pietre.Te pup si multumesc.
Draga Teo, multumesc pentru sinceritatea si deschiderea cu care ai citit acest articol, e greu sa descoperi un blog citind primna oara un articol ca asta :-). Asa e, nu zic nicaieri ca asa se face treaba, Eu chiar sunt adepta: cate bordeie, atatea obiceie. Si e bine sa fie asa! stii cum e reclama de la mobexpert: suntem cu totii diferiti. din fericire! multumesc!
Buna Otilia!
Cred ca esti teribil de curajoasa , “nebun” de sincera si ataaaaat de luminoasa!
Sunt multe de spus… Cu adevarat vom vedea cum au “crescut” copiii nostri doar cand acestia vor fi adulti si isi vor intemeia la randul lor o familie. Pana atunci cred ca indiferent ce varsta are copilul nu putem spune prea multe, trebuie sa avem rabdare si sa ne urmam credintele…
Nu vreau sa fiu o mama fericita si linistita, vreau ca copilul meu sa devina un adult fericit si echilibrat, un adult teribil de curajos, nebun de sincer, responsabil si independent. Eu sunt adult, dar ma lupt si muncesc cu mine din greu sa tot repar, sa inving frici. Nu condamn pe nimeni, incerc sa-mi asum toata responsabilitatea, dar e ingrozitor de greu. Vreau din tot sufletul ca puiului meu sa-i fie mai usor ( asta nu inseamna ca ii doresc o existenta “usoara”, ci sa aiba capacitatile sa depasesca altfel toate provocarile).
Si stiu bine atatia adulti respectabili, care nu au rostit niciodata cuvinte urate in preajma copiilor si nu si-au imaginat ca acestia ar folosi astfel de vorbe si care au fost socati cand au aflat ca, copiii lor le rostesc la scoala sau in alte imprejurari. Mai stiu bine ca acesti copii, adulti acum isi suna mama o data la luna, nu ii impartasesc dureri sau temeri … Si culmea, mamele respective nu inteleg de ce si nu stiu ce s-a intamplat cu copiii lor model intre timp…
Mi se pare ingrozitor de trist!
Te imbratisez si iti multumesc !
Ioana, te imbratisez si eu! ce ai scris, asa traiesc si simt si eu! abosult tot ce ai scris.
la urma urmei, nu e important cum ne educam copiii, ci relatia calda pe care vrem sa o pastram cu ei toata viata. iar eu fac orice pentru asta.
Mă întreb până unde aplicăm în viața reală concepte lecturate într-o lucrare, validate subiectiv de nevoile noastre mai mult sau mai puțin conștiente. Mă întreb de ce să asociem, de dragul comparației, un comportament infantil însușit prin imitație, în contextul socializării, cu un comportament matur disfuncțional. Mă întreb de ce să oferim o întărire pozitivă pentru un comportament indezirabil. Mă întreb ce alternative ar fi putut fi plasate între cele două conduite: a alerga cu chiloții în cap sau a face morală (extraordinar jocul cu degețelele pentru că: este identificată emoția, este verbalizată, evaluată și apoi diminuată prin implicarea în activități plăcute, experimentate deja de copil ca fiind detensionante). Mă întreb a cui este nevoia reală de a gestiona în acest fel situația: a mămicii sau a copilului.
Mă întreb toate lucrurile acestea pentru că încerc să formulez un răspuns, din postura de psiholog, unei mămici care mi-a supus atenției acest articol și care vrea mai mult decât ”Așa scrie într-o carte”.
Da…ce sa spun…incerc sa iti explic in doua vorbe ceea ce traiesc si in ce cred. Da, te poti intreba a cui e nevoia reala, a copilului sau a mea. Eu zic ca nu e vorba de o nevoie aici. Situatia este urmatoarea, daca esti psihoterapeut, probabil ca stii ca emotia cauzeaza comportamentul, atat la copii cat si la adulti. Eu, in munca mea de mama si de trainer, am ales sa abordez emotia, nu comportamentul.
1. Cand copilului nu ii ebine, iti semnalizeaza printr-un comportament nedorit. Eu nu aleg sa povestesc prea mult despre comportament, chiar si cu un joc cu degetele, fiindca atunci cand copilul este stresat, speriat etc, cortexul prefrontal se inchide si poti sa faci ce morala vrei tu, el nu mai poate sa auda. Asta sunt convinsa ca ai trait=o si tu ca si copil, sa iti faca cineva morala si tu sa te intrebi: Oare cand termina?
2. De aceea, aleg ca atunci cand copilului ii e greu si se manifesta aiurea sa am doua abordari: fie pun o limita comportamentului (gen: nu vorbim asa. Mami nu te lasa sa vorbesti asa – ceea ce si fac in 20% din cazuri), fie aleg sa ma CONECTEZ cu el (iar daca face ceva aiurea sa il opresc fizic din aruncat, trantit, lovit, daca o face). Astfel incat sistemul lui limbic sa ii spuna: sunt safe, nu am de ce sa ma sperii, nu am de ce sa trantesc prin casa. Cineva ma vegheaza si nu e suparat nimeni pe mine. Sunt safe.
Ce am facut eu in acea dupa masa minunata si ma felicit ca am facut asta a fost sa ma conectez cu copilul meu. Sa ii spun: ia vino tu incoace, nazdravanule! ai facut-o tu pe mami tampita? cum ai zis? ia sa te pape mama ta!”
da, eu nu cred in morala. Sorry. That’s just me.
Daca citesti mai multe postari de-ale mele, poate intelegi ca sunt foarte tare pentru limite. Pentru approach-ul Listen, limit, listen.
Mult succes!
“cortexul prefrontal se inchide si poti sa faci ce morala vrei tu, el nu mai poate sa auda.” binenteles ca nu stiam asta si ma bucur ca am aflat . Desigur cand il cert ( eu tare as vrea sa fiu calma – vreun articol despre cum sa gestionam nervii nostrii?) se vede ca nici nu ma baga in seama , parca vorbesc la pereti ( si mi-am adus aminte de tata care imi tinea o morala si singurul meu gand era ok , gataaaaaaa , maidegraba da-mi o bataie descarca-te , dar lasa-ma ca ma innebunesti de cap …..asta gandeam eu pe atunci ) .
Roxana, o sa scriu un articol despre gestionarea nervilor, fiindca eu am descoperit de un an asa ceva care pentru mine merge foarte bine. Este vorba de Listening Partnership de la Hand in Hand Parenting si e minunat! ma vindec si sunt mai “deasupra situatiei”.
Dar sunt mult mai multe cai, eu aici povestesc doar ce merge pentru mine. Pe mine m-a ajutat foarte mult terapia saptamanala. O prietena de-a mea face Yoga, eu mai vreau sa ma duc la seminariile Elenei Francisc si ale lui Horia Turcanu, cred ca tot ce tine de spiritual e minunat. Mai sunt constelatiile familiale pe care vreau sa le incerc, am auzit numai de bine.
Te pup, multumesc pentru comentariile tale!
Simt nevoia Otilia sa intervin putin referitor la explicatia ce o dai la punctul1: intr-adevar, copilasul nu reactioneaza la morala. De ce? Pentru ca asa cum probabil stii si tu, din punct de vedere al dezvoltarii morale, copilul este pana pe la 9 ani abia in stadiul preconventional. De aceea sunt mari sansele sa nici nu poata intelege mare lucru din ce dorim noi sa-i explicam ca ar fi bine/rau. Si e firesc sa fie asa. RAUL la aceasta varsta este acel lucru care nu aduce beneficii.. de unde si frustrarea copilasului atunci cand ii interzicem o activitate ce-i satisface anumite nevoi. Deci dupa parerea mea, morala chiar putem s-o scoatem ca alternativa de rezolvare in acest caz.
Ca si tine, consider ca cel mai important este sa ne conectam cu copilul si sa reusim sa “vorbim aceeasi limba” in loc sa-i facem morala. Aceasta conectare insa se poate face in multe feluri. In cazul in care copilul m-ar face “tampito” eu as alege o abordare care sa nu-i intareasca comportamentul.
Mai exact: pana va avea capacitatea sa inteleaga de ce nu e bine sa foloseasca acest cuvant, am sa aleg sa nu-l incurajez sub nicio forma sa il foloseasca.
Copilul nu este stapan complet pe sensul cuvantului, dar noi, ca adulti, suntem. Copilul nu se poate controla asa cum o fac adultii, el se infurie usor, dar (din nou, spre deosebire de adulti) ii si trece la fel de usor. Si aici as dori sa nuantez putin: cand micutul meu e furios, foloseste cuvinte precum “esti cea mai urata mama din lume” sau “nu mai sunt prietenul tau”.. pe care le intelege si care pe mine ma intristeaza mai tare decat daca mi-ar spune “tampito”. Stiu ca atunci este furios sau frustrat cu adevarat si sunt alaturi de el pentru a se descarca si a depasi impreuna momentul.
Noi trebuie sa ii oferim exact cum spui dragoste neconditionata, intelegere, si asigurari.
Pot intelege ca intr-o dupa-amiaza ai ales sa te conectezi cu puiul tau prin joc in jurul acestui cuvant. Problema mea vine insa din faptul ca la inceputul articolului tu mentionezi ca acestea sunt apelative pe care le folosesc uzual copilasii tai la nervi, deci nu este ceva ce s-a intamplat doar intr-o dupa-amiaza. Si atunci, intrebarea este: cum alegem sa facem fata acestor cuvinte pe viitor? Le tratam in joaca, este ok sa facem acest lucru de fiecare data cand ele apar, sau ne raportam altfel la ele? Jocul este singura cale? Exista anumite lucruri la care este bine sa nu ne raportam in joaca?
Mult succes!
Buna Andra,
Multumesc mult de interventie, am perceput-o foarte faina, calda si fara judecata. Mi-a facut placere.
Da, inteleg ce spui tu referitor la cuvintele urate. Eu cred ca nu cuvantul in sine e problema, insa, ci incarcatura cu care un cuvant este rostit. Spre exemplu, pentru mine cuvantul “Fa” adresat feteleor/ femeilor, imi ridica parul din cap. Am amintiri neplacutye legate de el. Insa in satele noastre romanesti, acest cuvant este des folosit fara sa se supere nimeni.
Si copiii mei spun ca sunt cea mai rea mama din lume, acele cuvinte nasoale le zic si ei din cand in cand, da destul de des, cred ca le aud saptamanal de la unul din ei. Important de stiut este ca mi le adreseaza doar mie. Poate Yuri si prietenului sau cel mai bun, dar nu sunt sigura.
Pentru mine e important sa nu jigneasca alti oameni. Iar daca o vor face, ei vor invata ca nu e ok din reactiile celor din jur. Pe mine chiar nu ma jignesc des deloc, imi zic alternativ povesti gen esti o mama rea, sau cuvintele acelea. Daca se descarca pe mine cand sunt furiosi, chiar nu ma deranjeaza. pentru ca nu o fac ca sa ma doara, ci pentru ca au ei durere in ei, gasesc un om deschis sa ii asculte si sper ca atunci cand vor fi mari sa stie sa isi exprime nervii altfel. Asta sper.
Daca joaca e singura cale? nu! nu am scris-o nicaieri in articolele mele. E una din cai. E una calda, care, dupa cum s-a vazut apropie. Daca ne vedeai cum faceam, daca auzeai rasul lui Yuri plin de pofta de viata, daca ii vedeai privirea, daca ne vedeai imbratisati….gandeai altfel.
Otilia
Otilia, multumesc mult pentru acest raspuns. M-a ajutat sa iti inteleg mult mai bine punctul de vedere si in plus, sa trec peste blocajul ce-l aveam cand citeam acele cuvinte in acest context..
Intr-adevar, incarcatura cuvantului cred ca este importanta, In plus, ma gandesc acum ca unele lucruri nu trebuie fortate sa se rezolve – ele se vor rezolva de la sine cand va veni momentul lor,
Cheia pentru a se rezolva este sa ii oferim copilului un mediu plin de iubire, caldura si intelegere, ceea ce tu faci pe deplin!
Otilia, imi place la nebunie atmosfera voastra relationala! Cred ca numai unde relatiile sunt subrede trebuie sa fim super atenti cu fiecare miscare sau cuvant, nu cumva sa se prabuseasca de tot. Cu-atat mai mult cu cat cuvintele si experientele de orice tip sunt continute de relatia voastra, mi se pare o relatie puternica, una care nu este usor destramabila de forte exterioare sau interioare ci tot mai bine inchegata de iubire si incredere.
Vreau sa iti povestesc doua lucruri, si sper sa reusesc sa fiu concisa.Tipul de psihoterapie in care am ales sa ma formez a fost systemic family play therapy. Imi place in primul rand mie sa ma joc si asta mi-e pe de-o parte puntea de intalnire cu copiii mai ales cu cei pe care-i vad pt prima data si nu-i cunosc deloc, pe de alta mi-e o descarcare emotionala fantastica atunci cand plina de nervi si oboseala (stii tu combinatia) incepe risu-plansu cu tot felul de fantezii pe care eu si fantasticul meu partener de orice Traian le generam pe secunda, habar n-am cum de le potrivim chiar asa de bine!
In al doilea rand mi-am amintit primul baietel cu care am lucrat, caruia (dumnezau s-o ierte) ii murise sora mai mare si familia era devastata, iar el avea ca joc favorit tot felul de intamplari fantastice cu cacat, partzuri, viermi intestinali, muci si altele — si ma lasase foarte perplexa si debusolata, pentru ca nu ma puteam decide daca se potriveste sau nu hazul acesta cu doliul adultilor familiei. M-am fortat sa nu ma arat stanjenita si m-am framantat zi si noapte toata saptamana pe tema asta, pane ce am decis ca fie ce o fi eu intru in joc. In sedinta urmatoare cand in loc de buna ziua m-a salutat cu caca-ziua si m-a intrebat daca am auzit ce partz a tras maica-sa pe hol, am tras cutia cea mai mare de jucarii, l-am invitat inauntru, am turnat jucariile de plus peste el si am inceput si eu sa il “fierb in oala cu cacat moale” sub ochii uimiti (si poate dezgustati, n-am avut curaj sa ii privesc) ai parintilor despre care eram sigura ca n-or sa ma mai viziteze in veacu veacului, dar care s-au intors cu micutul si la urmatoarea sedinta, cand pentru el alte chestii devenisera mai interesante. Aproape am regretat ca pe cand eram si eu pregatita sa exersez aceasta nemaiexplorata latura a meseriei mele, deja se mai pierduse din farmecul excretiilor corporale si castigau teren tot mai mult niste robotei adormiti si inutili numiti “pazitorii casei”. Cam atunci a fostperioada in care m-am hotarit sa re-primesc joaca in viata si in profesia mea.
Stiindu-te playful parent, sunt insetata sa citesc ce-ai citit tu in acest domeniu. Eu am invatat (pe parte teoretica) de la un singur om (Shlomo Ariel din Israel care mi-a aparut la training ca un batranel lent si tacut, iar cand a inceput sa se joace, am ramas cascata de energia si indrazneala lui) iar partea practica din interactiunile mele ulterioare cu copii si familii, fie dintre contactele profesionale, fie neamuri, fie prieteni. Sunt arzanda de curiozitate referitor la autorii tai preferati sau de capatai, cum s-ar spune.
Buna Anca,
Foarte tare m-a bucurat mesajul tau, mi-a placut sa citesc experientele tale cu copilasul acela. Si eu, dinj experienta cu copiii mei, dar si cu alti copii cu care ma joc terapeutic am constatat acelasi lucru: toti acesti copii (am curaj sa pariez ca toti copiii din lume, dar nu pot sa zic decat despre cei cu care m-am jucat eu) vor fie sa faca pipi in gura mea, fie sa rada de mine ca fac caca pe mine, sa le amestece caca si pipi, you know. De fapt, vor sa faca asta cu un adult care intra in aceasta joaca care poate sa para dezgustatoare, dar care are on insemnatate imensa pentru ei: puterea de a rade de cineva, de a rade de faptul ca altcineva simte jena si rusine – pentru ca si ei o simt, iar jocul e cel mai bun mod prin care ei sa isi scoata acea tensiune din ei.
Uite, eu am citit si recitit Playful Parenting a lui Larry Cohen. Si m-am trainuit cu el si am luat coaching de la el si consultatii. Si eu am jocul in sange, ca si tine. Restul de joc l-am invatat de la copiii mei si de la toti copiii cu care ma joc si m-am jucat vreodata, lasandu-ma condusa de ei acolo unde trebuiau ei sa ajunga in sufletul lor ca sa faca curat si sa inteleaga. Mai e un tip fain pe joc, Stuart Brown, dar care vorbeste mai mult despre influenta jocului asupra creierului.
O sa caut si eu autorul israelian de care ai vorbit, e intotdeauna fain sa cunosti oameni care se joaca.
Multumesc, o saptamana faina!
Otilia
Am citit articolul asta cand a fost proaspat publicat. Mi-a fost greu sa-l diger. Dar am ales sa nu comentez pentru ca nu e normal sa pui etichete doar in urma catorva randuri. Cu cateva zile in urma imi spusese baietelul meu “proasto”. Si nu a auzit niciodata in casa asta, asa cum sunt ferm convinsi “judecatorii” aici de fata (mi se pare absurd sa crezi ca lumea copilului se reduce la parinti si atat, ca si cum nu l-ai scoate din casa). Si am fost socata cand m-a numit asa. Atat de socata incat l-am plesnit peste gura. M-a lovit inapoi plangand si mi-a spus: “Na mami, tie iti place asa?” M-a busit si pe mine plansul, mi-am cerut iertare si mi-am jurat ca n-o sa se mai repete. Atunci am hotarat sa studiez putin aceasta abordare. Pentru ca suna bine, dar mi-era total necunoscuta si nu puteam s-o accept. Participarea la cursul “playful parenting” a fost sclipirea de moment. Si iti multumesc, Otilia, pentru experienta avuta. Acum am recitit articolul. Il vad in cu totul alta lumina. Am inteles ce se intampla si am acceptat agresivitatea verbala a copilului meu ca pe o forma de descarcare. De cand am schimbat abordarea copilul meu mi-a mai spus cuvinte dure (eu nu le mai iau atat de personal si nu ma mai afecteaza atat de tare cand le spune). Cand se enerveaza imi spune “proasto, cacato, pisato, mucegaito”. Eu recunosc ca nu pot sa transform asta in joc, insa ii spun calm “mami nu e proasta, mami te iubeste foarte mult”. El se lasa moale si spune doar atat: “stiu”. Ce este surprinzator este faptul ca DOAR mie imi spune asa. Nu le spune bunicilor (care au intrebat stupefiati cum de ii permit sa ma faca asa), nu ii spune tatalui (care e de acord cu o altfel de abordare), nici macar surioarei lui (pe care e gelos si pe care o impinge ori de cate ori trece pe langa ea). Doar pe mine ma face asa. Accept asta sper ca o face pentru ca se simte in siguranta cu mine. Si sper ca faptul ca ii accept frustrarile sa il ajute sa fie un copil mai fericit si un viitor adult cu cat mai putin complexe.
Draga Cristina,
Esti tare tare curajoasa! Mi-a placut cum in timpul cursului chestionai lucruri pe care le spuneam si se vede ca nu iei totul de-a gata fara sa rumegi un pic…multumesc pentru tot ce mi-ai scris, multumesc ca iti amintesti de curs! sunte curioasa de povestile voastre, ale familie tale!
pup cu drag!
otilia
am citit numai jumatate din comentarii.
Nici noi nu folosim cuvinte urate. Cele zise de tine mi se par urate. Dar asta e mediul nostru, eu cand am ajuns in Bucuresti la fel am fo socata cat de urat se vorbeste, ca dupa 5 ani sa zic un firesc “ei,p**a”, fara sa ma judec – preluasem din mediu.
Fetita mea are aceeasi varsta, contactul cu lb.romana e numai in casa si cu o parte f. mica din vecini. Cei din jur nici ei nu folosesc cuvinte urate, in afara de un singur baiat. Care are probleme destul de agresive, iar cuvintele urate le-a auzit – de la parinti si bunici (sau mai intai am auzit la copil si apoi la parinti). Consider ca exista si alte moduri de ajutat copilul sa isi exprime frustrarile, de incurajat si exprimat si monitorizat conflicte. Joaca si alergatura prin casa e unul f. bun pt noi, partea cu cuvintele e f. dura. Dar imi dau seama ca fiecare familie are modul ei de exprimare, nivelul de certuri, de pedepse ( de ex. aceeasi familie considera ca trasul de urechi si zgaltait copilul nu e pedeapsa fizica, dar pt mine e… ).
Consider ca puteti decide singuri pana unde mergeti, dar atentie cum afirmati in public si care e normalitatea, pt ca exista riscul sa fii formator de oameni/idei, si mesajul sa nu fie cel mai curat. Cum tu accepti aceste cuvinte, e posibil ca alti oameni sa accepte si altele, mult mai dure, inclusiv pt tine.
O alta abordare, ce functioneaza la noi: eu ignor complet cuvintele grele. Restul expresiei o scoatem in evidenta, ca si cum acel cuvant nu l-am auzit, nu a fost pronuntat. Si functioneaza!!! Cele 3 limbi cu care vine copilul un contact, invatarea de cuvinte este prin repetitie, daca eu ii repet fraza PUUUUTIN corectata in sensul dorit de mine, atunci stiu ca plecam in directia buna, pt ca in final va ajunge sa ii ramana in subconstient fraza corecta.
Despre momentele de frustrare ale copilului, solutia e sa o incurajez sa spuna ce a deranjat-o, sa descrie, sa ii puna epitete de culoare, sau de textura sau de sentimente. Nimic rational – pt ca am impresia ca mintea se blocheaza sa primeasca alte informatii.
Multumesc pentru ca ti-ai luat timp si ai scris la postarea asta atat de controversata si la alte articole. Imi face placere sa citesc experienta ta. Ai dreptate, imi asum un risc cand scriu astfel de lucruri, riscul ca oamenii sa nu fie de acord cu mine. Dar nici nu trebuie sa fie de acord cu tot ce scriu eu. Este povestea mea, pe care o impartasesc si altii mai mari ca mine si eu nu fac decat sa scriu un punct de vedere…
Nici eu nu permit copiilor mereu sa vorbeasca asa…insa uneori, uite ma joc si cu cuvintele astea, doresc sa le iau din incarcatura si de-aia ma joc asa un pic mai light cu ele! Nu mi-a stricat relatia cu ei! si nici ei nu le folosesc la gradi si in societate, deci ceva e ok in toata traba asta. Dar nu vreau ca lumea sa creada in ele sau sa faca acelasi lucru.
Multumesc inca o data!
Foarte dragut articolul. Baietelul meu a inceput sa spuna “plostule” pe la 2.5 ani. Am incercat mai multe metode. Initial l-am ignorat insa nu ne spunea doar mie si tatalui lui ci le spunea si bunicilor care i-au atras atentia ca este un cuvant urat. O maaaaare greseala! In acel moment a realizat puterea cuvantului si a inceput sa-l foloseasca mai des 🙂 Dupa un timp a lasat-o mai moale, o perioada am incercat si tactica pedepsirii sau moralei. It didn’t work!
Acum are aproape 3 ani. A realizat ca este un cuvant urat si ca nu se spune strainilor. Ni-l spune doar noua acum, cateodata cand este furios. Unde vroiam sa ajung de fapt este ca intr-o zi, dupa ce i-am daramat niste jucarii fara sa vreau, mi-a spus cu furie: “Mami! Frumoaso!”. Asta pentru ca eu i-am spus sa nu mai zica cuvinte urate ci frumoase. Si atunci am inteles ca atunci cand imi spunea “prostule” (da, zice “mami, prostule!”) eu nu ignoram doar cuvantul urat ci si sentimentele lui. Cand nu a mai folosit un cuvant urat am vazut si furia. Dar trebuia sa fac asta de la inceput pt ca este un copil. Eu sunt adultul, nu trebuia sa iau cuvantul urat personal. Acum stiu asta.
Eu cred ca este foarte important felul in care copilul isi exprima emotiile si ca trebuie sa il educam sa le exprime constructiv. Insa este mult mai importanta emotia si pe aceasta trebuie sa o tratam de cele mai multe ori prima. Iar pt problema exprimarii este bine de gasit un mod potrivit copilului nstru. De multe ori parintii care au un singur copil cad in capcana credintei ca toti copiii sunt la fel si ca difera doar educatia primita. Am gandit si eu asta inainte de nasterea celui de-al doilea copil. Nimic mai gresit. Toti sunt si suntem diferiti. Insa exista o metoda care functioneaza la toti: orice ai face, sa o faci cu dragoste. Cred ca o sa incerc si eu odata jocul tau.
Am o intrebare pentru tine. Cu “prostule”, “tampitule” ma descurc dar imi este foarte teama de momentul cand va veni acasa cu “P…” word. Ce ne facem atunci, cum il facem sa nu il mai spuna?
Noi folosim cosul de gunoi unde aruncam cuvintele urate…si cand fetita mea, Daria (5 ani) foloseste expresii urate ale caror sensuri nu le stie, asa ca intai ii explic ce inseamna, apoi ne prefacem ca le aruncam la cos…daca revin radem impreuna ca ne-am murdarit la gura cu cuvinte urate pe care le-am luat din cosul de gunoi…asa a invatat ca sufletul poate fi murdarit cu cuvinte…i-am explicat si despre violenta verbala, stim ca nimeni nu are voie sa ne faca rau, inclusiv prin cuvinte…de cele mai multe ori isi confrunta agresorii verbali 🙂
Eu am observat un lucru: atunci cand ii certi sau ii bati, ei continua sa faca la fel, mai rau se si ascund. Atunci cand nu ii certi ei nu dau importata foarte mare acelui lucru. La noi apelativele sunt”taranca oparita”(ca de-aia ne-am mutat la tara) sau ” maimuta urata”