Multe din dilemele părinților sunt legate de trăirile și emoțiile negative ale copiilor. Cei care mă cunosc știu că nu îmi place să împart emoțiile în categorii, deși am și eu preferatele mele :-))). Nu este blând față de noi înșine să ne împărțim emoțiile în pozitive și negative, pentru că acest lucru presupune că atunci când le simțim pe cele negative, noi nu suntem într-un loc bun. Suntem într-un loc din care trebuie să fugim. De aceea, avem nevoie să ne educăm un pic și să învățăm mai întâi rațional, ca la școală, că tot ce simțim e bine venit. Iar mai apoi când trecem la nivelul care urmează raționalului, cel al simțirii, avem nevoie să ne împrietenim cu furia din noi, cu tristețea față de pierdere și, cel mai greu, cu frica. Cu frica profundă. Mulți adulți care își permit să simtă acea frică profundă de când erau mici trec prin chinurile iadului. E de înțeles de ce mulți dintre noi fugim de terapie și de întâlnirea cu frica aceea neagră.

Întorcându-mă însă la dilemele părinților – ne întrebăm adeseori cum să facem să…

“Ce să fac atunci când copilul meu vrea jucăria aia și eu nu vreau să o cumpăr?”

“Cum opresc copilul din a se uita la calculator într-un mod blând?”

“Cum să fac să meargă copilul meu la dentist și să coopereze?”

“Cum îl ajut în mod blând să își scoată degetul din gură?”

“Ce fac când nu vrea la culcare?”

Iar lista poate continua.

Vă rog să vă opriți un pic și să simțiți această presiune a cuvintelor “în mod blând”. Aceasta sintagmă este una nouă, pe care noi, specialiștii în dezvoltarea copiilor și în relațiile parentale o propovăduim peste tot și care majorității dintre noi ne este total nefamiliară. Este ca și cum ar trebui să facem maratonul, fără să ne fi antrenat vreodată. Fără să fi înțeles de ce fel de suport avem nevoie fizic și psihic pentru a participa la maraton. Este o aptitudine nouă, aceasta de a face totul blând cu copilul nostru, aptitudine pe care eu o exersez de 12 ani și care tot nu mi se potrivește ca o mânușă. Este atât de greu pentru că presupune nu doar idei și strategii citite în cărți sau mersul la cursuri, ci mai ales pornirea pe drumul către sine înșine (cale care da, sigur începe cu cărțile, mentoratul și cursurile și continuă cu terapia sau alte căi de mers către sufletul nostru). Iar unii dintre noi nu mai știm cine suntem noi înșine. Da, acum jucăm perfect niște roluri pe care le-am însușit atunci când eram mici – de băiețel bun sau fetiță bună, de veșnic revoltat, de perfecționist, de ajutător și armonizator, de aplanator de conflicte, de performant în orice domeniu și lista continuă. Însă cine eram noi la început? În momentul în care ajungem să înțelegem cum eram noi ca fetiță și băiețel înainte de a ne asuma acele roluri, atunci vom putea să fim mai blânzi cu copiii noștri.

 

daisy-712892_960_720

(Credit foto – Pixabay)

 

Cărarea aceasta către sine este una lungă și cu tot felul de suișuri și coborâșuri. De aceea nu putem merge doar pe ea până ajungem la noi, ci mai mergem în paralel și pe o altă cărare, cea în care suntem de mână cu copilul nostru, cu partenerul și cu cei dragi. Iar pe calea aceasta paralelă avem nevoie să ne educăm mai întâi.

Cea mai importantă lecție pe care eu am învățat-o este aceea de a permite copilului să simtă tot ce are de simțit. Nu înseamnă că și reușesc să fac acest lucru. Acele întrebări din lista de mai sus pe care ni le punem noi, părinții au în spate o teamă a noastră – aceea de a nu fi față în față cu emoțiile puternice ale copilului. Toate acele întrebări sunt legate de comportamentul copilului, care este rezultatul / simptomul emoțiilor pe care le simte. Nu sunt bune tehnicile care se concentrează doar pe comportamentul copiilor, pentru că ignoră simțirea. Iar acele dureri ale copiilor cu care noi nu vrem inconștient să ne întâlnim, au nevoie să fie văzute de către noi, părinții lor. A evita trăirile lor pline de teamă, furie, tristețe, singurătate, durere, frică adâncă înseamnă a le cere lor să își creeze în casa sufletului un beci în care să arunce trăirile negative și pe care să îl ferece bine de tot.  Și, așa cum spunea psihoterapeuta și scriitoarea Alice Miller în cartea sa Drama copilului dotat, dacă copilul e nevoit să își ferece sentimentele negative într-un cufăr, acest cufăr se va deschide la maturitate cu putere, iar copilul adult fiind nu va ști ce să facă cu ele și va fi copleșit, va intra în relații disfuncționale în familie și la muncă, sau se va îmbolnăvi.

Așadar, haideți să încercăm să nu construim un beci pentru emoțiile negative ale copiilor noștri, și nici pentru noi. Ar fi ideal pentru copiii noștri să se simtă liberi să ni le arate la lumina soarelui, în văzul tuturor, la masă, pe canapea, în camera de zi, la toaletă, în vacanță (ooo, mai ales în vacanță vor ei treaba asta!) oriunde vrea el. Este clar că nu reușim să deschidem brațele și să le primim în orice moment, nu este uman să facem asta, doar nu suntem toți iluminați. Dar atât cât este posibil, să încercăm!