Cunoașteți acele momente în care copilul vostru este realmente supărat pe voi? Ne mă gândesc la situațiile în care nu îi cumpărați ceva, deși și atunci ei se supără pe părinți, ci când tocmai ați greșit cu ceva profund față de el.  Când el s-a speriat după ce ați țipat. Sau ați petrecut mai mult timp cu celălalt frate, iar el vă reproșează acest lucru și nu acceptă nicio explicație, plecând în camera lui în timp ce voi încercați să îi promiteți că veți petrece și cu el timp. Le cunoașteți? Dacă da, este bine. Pentru copil este minunat, fiindcă dacă își poate permite să se supere pe părinte, acest lucru arată că se simte în siguranță să fie în relația cu acesta. Să fie el însuși, cu tot ceea ce simte este unul din cele mai mari daruri pe care le poate oferi un părinte.

Nu știu cum sunteți voi, dar pentru mine acea supărare (cuvântul “supărare” este cel mai des folosit în limbajul familial pentru a exprima sentimente de dezamăgire sau furie) se simte ca un ghimpe în inimă pe care simt nevoia să îl scot be, atât de tare doare. A fi supărat pe mine echivalează cu retragerea iubirii – apropos, tot așa înțeleg și copiii noștri când le spunem “M-am supărat pe tine”. Îmi vine să mă duc la copil, să fac ceva, orice, numai ca să nu mai fie supărat. Să îi dau ce vrea, să îi cer scuze exceiv, să îi explic cât de vinovată sunt și cât de nedreaptă am fost cu el, să îi cumpăr ce vrea, să mă joc cu el, să fac timp special. Orice. Numai să nu mai simt cât de tare doare supărarea. Voi știți că pentru a fugi de durere, suntem în stare de orice.

Tendința noastră este să îi cerem scuze și să credem că aceste scuze for fi acceptate imediat. Suntem convinși uneori că tot ce își dorește copilul sunt scuzele noastre și că, o dată primite, el ne îmbrățișează. Însă nu e așa. Unui bebeluș mic trebuie să îi acceptăm supărarea pe noi atunci când am plecat de lângă el, iar el nu vrea să ne vadă. Nu vreau să îl gâdilăm și să îl facem să râdă, pentru a ne simți noi părinți buni. Pentru că el are nevoie să i se accepte supărarea pe noi. Și are nevoie nu să ne retragem și să credem că nu ne mai vrea niciodată, că bunica sau mami sau tati sunt mai buni decât noi. Nu. Are nevoie să rămânem acolo, să îi arătăm că îl vrem, simțind teama noastră pe care o generează supărarea lui.

Un copil de 4 ani la care am țipat are nevoie da, să știe că a fost vina noastră că ne-am descărcat la el în acel fel. De aceea, e important să îi cerem scuze și să îi spunem că nu din vina lui noi am țipat în acel fel, ci din limitarile noastre. Deși știu ce îmi vine mie să spun, și uneori nu mă pot controla și chiar o spun – “Dacă nu ai fi făcut așa, atunci eu nu aș fi țipat. Eu țip pentru că tu mă provoci”. Este acel “Din cauza ta”, acel “Tu mă scoți din minți” pe care le cunoașteți foarte bine. Dar același copil de 4 ani are nevoie să i se respecte supărarea pe noi. Nu poate să îi treacă într-o clipită, imediat ce noi ne-am cerut scuze. Poate are nevoie să digere și să integreze ce i s-a întâmplat, poate are nevoie să trăiască sperietura țipătului nostru, apoi furia pe noi că l-am speriat (Aici voi face o paranteză – nu cred că există mulți părinți care să nu țipe la copiii lor. Este aproape imposibil să existe, deși sunt sigură că sunt și excepții. Important este să reparăm ce greșim. Atunci când ne lasă copilul, fiindcă el are nevoie de această reparare).

Un copil de peste 10-12 ani nu mai vrea să audă toate scuzele, fiindcă deja le știe. Le spunem, dar nu insistăm cu ele. Are nevoie de mai mult timp să îi treacă supărarea, pentru că e mai mare. Și, de multe ori, rana pe care o are este mai mare și are nevoie de mai mult timp să se vindece.

unhappychild_ts

(Sursa foto – Pinterest)

Așadar, ce e de făcut cu aceste momente în care ne doare supărarea copilului? Să observăm și să trăim durerea. Eu am considerat mereu că o așa durere mare o poți trăi doar spunând-o cuiva care te ascultă. Este greu ca cineva să fie supărat pe tine, fiindcă – ce înseamnă pentru tine când cineva se supără pe tine? Că nu mai ești bun. Că ți-ai stricat imaginea de părinte bun și iubitor. Că ai dezamăgit. Că celălalt își ia iubirea pentru tine cu el și pleacă, iar tu rămâi singur. Chiar dacă e vorba de copilul nostru aici, care nu pleacă nicăieri deocamdată, frica noastră e tot ce veche. De aceea, povestiți cu cineva despre;

Cum e când mai demult se supărau părinții și cei apropiați pe mine? Ce îmi spuneau? Cum se purtau cu mine? Veneau și reparau? Așteptau să îi iert imediat și să redevenim aporpiați? Ce îmi vine să le spun acum, când sunt mare? Ce îmi vine să îi spun copilului meu? 

Eu am strigat într-un listening partnership, partenerei mele de ascultare, toată disperarea mea – “Copilule, vreau să mă ierți acum. Te roooog! Nu mă lăsa singură. Îmi e frică. Nu știu ce să fac, când tu ești supărat pe mine. Nu pot sta cu supărarea. Și am plâns mult. De teamă și de disperare”. Credeți că aceste sentimente sunt provocate de copil? Nu. Sunt vechi. O mare parte din emoțiile care apar în relația cu copilul își au originea în copilăria noastră.

După ce am strigat teama și disperarea de mult timp, după ce le-am simțit și le-am trăit, mi-a fost mai ușor să tolerez supărarea copilului meu pe mine. Spre exemplu, ieri a fost toată ziua supărată. Am lăsat-o la școală supărată pe mine. În mașină era tristă și nu spunea nimic. Țipasem la ea dimineața și spusesem cuvinte care o duruseră. Mă gândeam oare ce zi va avea ea la școală cu acele sentimente de durere, furie, teamă și nedreptate. Știam însă că se va descurca cu ele. “Am fost tare nasoală cu tine”, i-am zis (nu îi place să spun lucrurile ca le carte, spre exemplu “am fost nedreaptă, te-am înfuriat etc”. Așa că îi zic așa cum mă poate auzi. Am fost nasoală. Chiar am fost). Mi-a fost greu în timpul zilei, m-am gândit de multe ori la ea. Aveam sentimente amestecate de părere de rău, de teamă că nu mă mai iubește, că am dezamăgit-o. Abia seara m-a lăsat să repar. Apoi la culcare m-a lăsat înapoi în inima ei.