Azi vă spun iar o poveste despre cum se simte iubirea și conexiunea dintre părinte-copil. Însă ce veți citi azi aici se extinde și la relațiile dintre adulți.

Conversația are loc între o mamă și fiica ei – personaje inventate, pe care le folosesc pentru a reda mai bine o atmosferă, o stare, niște trăiri și niște nevoi de bază.

– Te dai jos din pat pentru mine? Adică să nu mai stai să mă adormi acum, ci mai încolo. Îmi e dor să mai stăm de vorbă. Ai treabă mâine dimineață? Stai bine cu somnul?

– Da, stau bine. Și vreau să ne dăm jos din pat, răspunse mama.

Începuseră să facă un puzzle. Mama își adună toată atenția. Era importantă această întâlnire, fiindcă fata ei era serioasă și lua lucrurile în serios.

– Niciodată nu ai fost bună la rinocerul ăla, îi spuse fetița mamei râzând

– Dar ce, tu ai fost buna la crocodil? Mereu râmâi cu 4 bucăți de crocodil și le învârți în toate părțile până se potrivesc.

– Maaama! zise fata râzând, așa vorbești tu cu copilul tău?

– Da, uite-așa. Ce-o să-mi faci?

– O să te dau afară din cameră.

– Aaaa, nu, orice, dar statul pe la uși nu, așa nu!

– Ba fix asta!

– Ba nuuuu!

Și râzând, fetița o împinse pe mama afară din cameră. Și mama se văicări și amenință. Până la urmă fata îi dădu drumul după ce o puse pe mama să spună top 5 felurile cele mai groaznice în care nu vrea să moară. Mama le zise. Fata urlă de râz de cât de groaznice și oribile erau.

Se apucară iar de puzzle.

– Mama, știu că e ciudat, dar uneori eu simt că parcă nu exist. Adică știu că exist, dar, e weird așa, parcă nu există.

Mama se întristă un pic în sinea ei. Că știa ce vrea să zică.

– Și ai momente când știi sigur că exiști și nu eixtă nimic în tine care se îndoiește?

– Da, am și din alea.

– Care sunt momentele când știi sigur că exisști?

– Păi acum știu că exist. Că sunt cu tine. Și mai știu că exist atunci când o prietena de-a mea stă doar cu mine și îmi vorbește doar cu mine. Când, gen, suntem mai multe fete și una din ele mă alege doar pe mine.

– Cunosc și eu asta…Deci tu simți și știi sigur că exiști atunci când cineva îți dă atenție doar și doar ție.

– Nu e neapărat “doar și doar”. Dar să existe și “doar și doar!”

Asta e povestea. E o poveste despre a ști dacă exiști sau nu, cu toată ființa ta. E o poveste care descrie nevoia indispensabilă a copilului de unicitate, de a se simți unic și special pentru tine, persoana care îl crești. Cred că și noi, asemenea acestui copil, ne îndoim uneori de existența noastră, când nu primim atenție “doar și doar”.

A oferi atenția aceasta pe care o voi numi azi de tip “doar și doar” înseamnă a vedea copilul din fața ta. A-l primi cu tot ce e în el, chiar dacă starea de tristețe sau de furie e mare. Chiar dacă copilul nu spune nimic interesant, ba dimpotrivă, aberant și nelalocul lui. Fără atenția aceasta de tip “doar și doar” copilul se îndoiește dacă există. Dacă nu mă vede persoana mea de atașament, atunci poate că nu exist? e o întrebare foarte validă. Noi suntem oglinzi pentru copiii noștri, iar dacă ei nu se văd în ele, vor crede că nu există. Și părți din ei vor face tot felul de cascadorii să își demonstreze sieși și celor care îl cresc că da, sunt aici.

Cum dai acest tip de atenție, cum îți faci loc în tine să o dai, când poate că nici tu nu o cunoști așa de bine? Mai întâi stai cu el 10 minute și nu faci nimic altceva. Nu telefon, nu bei apă, nu aranjezi prin casă, nu nimic. Special time, adică. Vezi cum îți e, cum te simți. Cum se simte copilul. Asta e practica dragostei necondiționate despre care se scrie peste tot. Nu judeci, nu îți dai tu cu părerea, nu direcționezi. Lași flow-ul copiului. E atenția lui “doar și doar”. În paralel, îți dai seama că ai nevoie și tu de ea. Încet-încet, cauți relații în viața ta, printre cele existente, ideal să fie și cea de cuplu, că e mai hrănitor să o ai și pe aceea, în care primești și oferi atenție de tip doar și doar. Dacă nu găsești și nu găsești, dacă nu reușiți împreună să le reconfigurați, cauți în altă parte. Găsești până la urmă. Trebuie să o ai. Că așa e viața mai bună!